Odata

Am invatat ca odata ce te obisnuiesti cu el , zgomotul devine parte din linistea vietii noastre. Eu  m-am obisnuit repede cu zgomotul; cel de masini, de voci, cel facut de ceasul ticaitor si cel din mintea si sufletul meu. Pe cel din urma il mai aud din cand in cand. Vine surd si ma mai trezeste din visare si ma atentioneaza ca inca mai exista. Asta e bine. Pana la urma asa imi dau seama ca mai am un suflet. Zgomotul meu a inceput cand eu eram inca mica si inconstienta fata de mine. Pe atunci se simtea ca bucurie, si energie, si ploaie calduta de vara. Acum e o placa zgariata, care ma trezeste noaptea din somn. Si e totusi acelasi sunet mut si acelasi zgomot, deranjant de multe ori. Pe parcurs zgomotul a devenit ceva suplimentar si complementar vietii mele. Ma deranja, ma enerva si se serpuia cu mare atentie pe langa nervii mei intinsi la maxim dar era ceva necesar. Omul nu e facut sa traiasca in liniste si singuratate, ci mai degraba ar suporta un ticait de neauzit decat o liniste asurzitoare. Daca fac putina liniste si imi calmez starile de neconceput, inca mai aud ceva. Ceva amuzant, ca o simfonie a vremurilor care ma scutura de neglijente si complicatii, imi seaca logica si apoi ma drogheaza cu tot felul de farmece. Este placut sa auzi si mai ales sa crezi in ceea ce auzi, atunci cand sunetele sunt chiar in interiorul tau.

Tramvai

Calatoream intr-o zi cu un tramvai. Langa mine se afla un batranel scund, incaruntit si supt. Avea o barba gri ce parea rasa de un aparat vechi, uzat care zgarie pielea. Mi-a atras atentia acest omusor cu ganduri veterane, cu pometi proeminenti din cauza pielii supte si lasate si cu privire indreptata cait spre jumatatea goala a unui pahar. Am mai observat si cum era imbracat... Purta o palarie si un palton, probabil mai vechi decat mine , amandoua de piele. Ce este mai stresant pentru mine e un lucrusor pe care l-am sesizat : de la palaria omului, pana la palton se facea  prezenta o minuscula, subtire, nelalocul ei panza de paianjen. Mai departe, pe spatele omului, umbla agitata, o gaza; un gandacel mic,mic. Am ramas crispata si raman si acum cand imi amintesc. Ce fel de mos era mosul acela? Ma gandesc la esenta sa ca la un calator atemporal, o esenta retrospectiva cu angoase si palete de culori insesizabile. Ma gandesc si azi la el ca la o mare de singuratate si suferinta si pana la urma cred deliberat ca nu el, ci viata lui este culpabila. Prin el am vizualizat cateva seri luciferice trecute dar neobservate. Si cum ar putea un om ca el sa fie fericit cand a vazut in viata prea mult, anii au trecut si acum se plimba cu o panza  de paianjen prinsa fluturand de spatele lui? Eu sunt acum inconjurata de un perete alb, crapat in linii fine din care se aud amintiri, vorbe, strigate si rasete. La baza peretelui e muschi verde plouat de roua si imi place sa il privesc pentru ca pare proaspat desi e vechi. Mai sunt prin preajma si furnicute si gazulite. Nu ma baga in seama iar eu nu le deranjez; doar le observ si imi amintesc de mosul din tramvai...

Stau si rad

Stau singura intr-o camera goala si rad. Nu stiu de ce rad. De fapt, nu stiu ce fac in ultimul timp. Nu mai am memorie, nu mai am timp, nu mai am sentimente, nu mai am stari, nu mai am nimic. Sunt o mica robotica cu accente de om nedeslusite pentru ca nu se arata. Ma privesc in oglinda din ce in ce mai des. Nu sunt o narcisista, doar vreau sa ma recunosc. Nu pot sa ma descriu si de asta tastez cuvinte. Nu ma inteleg, ma frustrez, ma enervez si apoi ma indragostesc. Nu am logica nici coerenta, eu doar stau si rad fara sa imi stiu motivele. Acum imi e dor de mine si de ce faceam inainte si ma gandesc ca poate m-am imbolnavit de ceva psihic. Spun poate pentru ca nu sunt sigura...sigura sunt doar de boala mea spirituala. Ea nu se discuta pentru ca e complicata si aproape de neinteles. Uitati-va la mine: nu mai stiu sa scriu si candva, asta era tot ce aveam. Iar imi vine sa rad de mine pentru cum ma transform. Ce sunt eu, o omida de imi permit asa ceva? Clar incep sa dispretuiesc starea asta care nici macar nu e o stare, e doar un fapt. E doar un fapt care ma face sa tremur de frica si sa ma gandesc la lucruri tammpite si fara sens tot timpul. Am devenit intr-un mod urat o persoana fara logica, sau cel putin asa mi se pare pentru ca nu ma inteleg. Si nu vad posibilitatea ca o persoana sa se uite intr-o oglinda si sa nu inteleaga. Si ma prefac ca fac ce faceam inainte, dar mint. Doar pare adevarat. Trebuie sa plec acum. pa

Fara logica dar cu inteles

Cazand plapand pe ud pamant, ma uit razand crezand ca stand acolo uitand de vant, ploaia curgand, ma va fi iertand un gand crescand. Un gand crescand, trecand prin al meu cap plapand, moartea decretand ca razand nu voi fi rezolvand nimic din starile cazand crescand pe ai mei ochi inchinzand pleoape cu lacrimi curgand. Lacrimi curgand din pleoape cuminti inchinzand alaturi de maini scriind, cuvinte incurcand, prostii vorbind fara logica fiind. Acum voi fi tacand.

Angoasa

Am angoasa unui proscris
Cand ma adresez in scris
Lumii de necontenit
Ce se pune pe citit.
Asa ca voi simplifica,
Ideile-mi voi arata.
Cand ma gandesc la viata mea
Imi amintesc cum a fost ea
Si imi dau seama imediat
Cate lucruri am ratat.
Am ratat o fericire,
Am ratat o nemurire,
Am ratat un gand curat
Din mintea mea de diamant.
O angoasa am avut
Sa traiesc de la-nceput,
In lumea cea adevarata
Si nu din vise creata,
Ca cea in care ma aflam
Ca cea in care vietuiam,
Nestiind de intristare,
Nestiind de indurerare.
Dar intr-o zi m-a traznit,
Realitatea m-a lovit
Chiar la momentul potrivit
Pentru ca eu m-am trezit
Din visul meu nenorocit.
Dar sa nu crezi, tu cititor,
Ca viata mea e ca un nor;
Duc o viata complicata
Insa nu una privata
De zambete si frumos,
Fericire de prisos.
Am momente si momente
Cu diferite accente
Sunt trista sau bucuroasa
Excentrica, rusinoasa.
Sunt cum pot si asa cum simt
Nu mai am de ce sa mint,
Imi permit sa ma alint
Cu toate sentimentele,
De pe toate paletele,
Cu toate culorile,
Si cu toate starile.
Am angoasa de minciuna
Sa nu o mai am cununa
Pe fereastra vietii mele,
Priveliste spre lucruri rele.
Am agoasa de minciuna
Caci pana acum mi-a fost cununa
Privirea mi-a acoperit
Din trait m-a oprit.
Nu eram adevarata
Pana nu am fost creata
De credinta, realitate
De intamplari adevarate.
Am angoasa sa revin
In visul plin de venin
In care traiam nu demult
Vis ce sper ca a trecut...

As vrea sa mor de cancer

As vrea sa mor de cancer si pielea sa ma doara

Pentru c-al meu suflet nu as vrea sa piara.

Oamenii din ceruri ma privesc uimiti

Cum eu duc o viata printre rataciti.

Ei sunt permisivi si o sa ma ierte

O sa ma iubeasca, nu o sa ma certe,

Insa sunt de blama si sunt vinovata

Pentru ca nu o data, eu am fost iertata.

Mintea mea a zamislit

Un plan bine faurit,

Sa nu simt ca-s vinovata

Pentru ca am fost iertata:

Eu as face o rugaciune

Sa mi se dea ca prin minune

Cancerul cel mult visat

De sufletu-mi asteptat.

Nu se poate intelege,

Dar am puterea de a alege

 Sa nu mai sufar rusinata

Pentru a mea viata purtata

Intr-un val spumos de boala

Ce m-a lasat de acum goala

De orisice bun simtamant

Care sa il duc in mormant.

Stiu ce mi se v-ntampla

Daca nu voi incerca

Sa ma schimb, sa fiu mai buna

Sa renunt sa stau pagana.

Apoi am fost intrebata:

"De ce nu vrei sa fi crutata

De cancerul de nedescris

De ce sa mori ca un proscris?".

Imediat nu am raspuns

Dar am ales un sunet mut

Sa ma gandesc la viata mea

Si la cum vremea trecea.

Eu ma simt vinovata

Ca am trecut fara plata

Prin aceasta perioada

In placeri, nemasurata.

Am trecut ca o morgana

Asa ca am scris cu o pana

In dreptul inimii, cu sange

Ca sfarsitul ma va ajunge

Dar ma doresc pregatita

Nu vreau sa ma stiu silita

Sa ma despart de nebunie

Greselile neplatite sa fie.

Pare a fi o apologie

Ce o aduc din nebunie;

Dar nu este adevarat

Sufletul mi s-a-ntepat

Cu spinul unei castitati

Ce mi-a amintit de plati.

Cancerul mi-e preferat

Ca e chin adevarat

Nu e boala crutatoare;

Te priveste scrutatoare

Si te intinde pe-al ei pat

Cu puterea unui magnat.

Te despica dureros

Te sfasie pana la os

Si achita prin tortura

Tot ce-i zamislit din ura.

Aceasta vreau si eu s-o fac

In pacat ciumos sa nu zac

Sa nu ma mai simt vinovata

Ca am trecut fara plata

Prin viata trista ne-ndurerata,

Ca o fantasma aratata.

Ceea ce-mi doresc

Este sa platesc

Pentru al meu trai

Nedescris prin grai

Ci numai de fapte

Amintite-n noapte.

As vrea sa mor de cancer si pielea sa ma doara

Sa mi se rupa carnea si viata sa imi moara

Sa nu am datorii la sufletu-mi-ntristat

Dupa ce o fericire un secol am ratat;

As vrea sa mor de cancer si pielea sa ma doara

Pentru c-al meu suflet nu as vrea sa piara.

Gelozie

Statea candva pe malul marii

Si se uita de-a lungul zarii,

O mama trista, ingrijorata,

C-o poveste de mult uitata.

Isi amintea si acum clar

Cum se ruga in zadar,

De al ei fiu zapacit

Ce pe mare a murit.

Se ruga aceasta mama

Dar el n-o baga in seama

Cand ii spunea sa nu se duca

Sa nu o lase sa planga,

Ca acum pe malul marii

Privind mereu de-a lungul zarii.

Baiatul ei nu asculta

Si tot timpul ii zicea:

"Mama marinar ma fac

Sa aduc bani multi-un sac,

Sa traiesti cum se cuvine

Deci nu te supara pe mine

Si da-mi o binecuvantare

Ca sa pot pleca pe mare."

Mamuca plangea amarnic

Dar totul era zadarnic

Baiatul ei oricum pleca

Pe Marea Neagra se pierdea.

Cu inima inclestata

Si tot timpul-ngrijorata,

Astepta biata femeie

Marea Neagra sa ii deie

Preaiubitul fiu-napoi

Sa fie iar amandoi.

Si femeia a ramas

Cu o poza si un glas

Ce ii tot spunea ca pleaca

Dar ca o sa se intoarca

La el acasa, fericit

Dupa ce va fi reusit

Bani cu miile sa faca

In saracie sa nu zaca.

Si baiatul a reusit,

Dar cand sa se-ntoarca fericit

Marea Neagra l-a-nghitit

Cum a sa mama a presimtit.

Iar cand sarmana a aflat

A intrebat cu adevarat:

"Furtuna, de ce mi l-ai luat?

Ca n-am vrut sa-l-mpart?

Furtuna, ai devenit geloasa

Si cu o mana nemiloasa

Ai luat viata din el

Dragul mamii, mititel,

Cat dor imi va fi de el."

Si de atunci ea sta sarmana

Si-o intreba pe farmazoana,

Pe Marea Neagra cea geloasa

Ce i-a luat un fiu din casa

Si-a inapoiat o amintire stearsa

Si asa statea pe malul marii,

Si se uita de-a lungul zarii

O mama trista, ingrijorata

Cu o poveste de mult uitata.

Dragostea neimpartasita doare. De ce?

Cu o privire de suprafata o sa spun ca doare pentru ca omul care iubeste simte nevoia de afectiune si nu orice afectiune, ci a celui iubit si ca simte un dor puternic desi poate persoana iubita nu este departe de el... Mdaa... Nu imi prea vine sa cred asta... Adica, da, iti este dor si te gandesti la acea persoana, vrei atentie si afectiune din partea ei. Dar daca mai exista motive psihologice ascunse? Din discutiile cu profesoara de psihologie de la clasa am inteles ca totul depinde de la caz la caz si ca mai intotdeauna omul are, nu problema de suprafata care pare a fi cea reala cat o cu totul alta problema psihologica ascunsa in spiritul si mintea sa de om. Asadar, sa prezint putin situatia. Un baiat se indragosteste de o fata si ii ofera, in mod spiritual ce are el mai bun. Ii ofera afectiune fara ca fata sa o ceara, are grija de ea-chiar daca doar cu mintea-, desi poate fata nu are nevoie, ii vorbeste mai frumos decat le vorbeste altora, o face sa rada, face tot posibilul sa ii fie bine, daca e trista parca se intristeaza si el. Vine apoi timpul sa ii afle sentimentele ei. O cauta, ii vorbeste iar ea ii spune ca ii este un prieten cu adevarat bun nu un adevarat iubit. Baiatul se simte ranit. Si acum intreb: De ce? Si consider astfel: e ranit ca a oferit afectiune fara sa primeasca in schimb nici macar o multumire pentru ca fata nu a observat acest lucru, e ranit pentru ca a avut incredere in ea,or ea a avut incredere in el doar pentru ca il credea 'fratiorul' ei mai mare, e ranit orgoliul lui pentru ca a fost refuzat ca om, e ranit in esenta pentru ca a vazut ca tot binele pe care i l-a facut a fost spre rau, e ranit pentru ca vede ca persoana in care vedea tot frumosul si binele din lume l-a dezamagit, este ranit si nu neaparat pentru ca ii este dor; nu ii este dor, dor iti este cand nu vezi mult timp o persoana iubita. Pana la urma este dezamagit ca nu ti-ai atins parca scopul in viata de a fi cu persoana respectiva. Si iti este ranit orgoliul. Este ca si cum ti-ai petrecut foarte mult timp in elaborarea si pregatirea unei cai de a fi cu persoana iubita si in cateva momente, cand a spus 'nu' calea aceea a fost maturata in intregime. Asa ca da. Esti ranit. Te-ai gandit vreodata la aspectele astea? Eu da. Si mi-as dori ca omul sa poata iubi desi nu ii este impartasita dragostea. Macar de am putea iubi fara sa asteptam ceva in schimb. Multumirea noastra sa fie doar faptul ca ni se umple sufletul si inima cu iubire. Golul cauzat de lipsa persoanei respective sa fie umplut cu dragostea ce i-o purtam. Insa nu. Nu putem pentru ca ne implicam cu totul pentru iubit/a si ne aruncam parca in gol fara o parasuta pentru salvare cand facem asta. Cand iubim, ar trebui sa mai pastram ceva si pentru noi; poate asa nu se va mai suferi atat.

Multumesc!

     La varsta de 55 de ani ma simteam in sfarsit implinit. Aveam o situatie financiara foarte buna, o sotie, prieteni, sigur ca sanatatea mea nu era tocmai la fel ca la 30 de ani, insa nu ma interesa deoarece ma simteam implinit pe plan spiritual si asta ma multumea. Ma credeam o persoana inteleapta si simteam ca Dumnezeu mi-a pregatit ceva cu adevarat nemaipomenit si nemaintalnit.
     Acum, la 50 de ani de la acea intamplare pot spune, cu mana pe inima, ca Dumnezeu m-a iubit si mi-a oferit o noua viata. Am trait!
     In prezent am varsta de 72 de ani si va voi povesti minunata mea experienta; experienta care la inceput am considerat-o un blestem si o monstruozitate atroce.
     Dupa cum spuneam si mai devreme, la varsta de 55 de ani traiam in vila mea fastuasa de la tara cu nevasta mea care era cu 21 de ani mai tanara decat mine. Eram impreuna de 4 ani.
     M-am casatorit cu ea pentru ca o iubeam. S-a casatorit cu mine pentru ca, spunea ea, imi iubeste intelepciunea, bunatatea si starea de calm si siguranta pe care i-o ofer. O credeam.
     Eu sufeream de o boala grea la inima, ceea ce nu imi permitea sa tin pasul cu toate nevoile ei. Insa eram multumit caci finul meu, un tanar de 26 de ani o ajuta cu tot ce se putea: treburi gospodaresti, administratie, problemele economice ale casei etc.
     Aveam incredere in el sa ii las pe mana atatea responsabilitati pentru ca de mic statuse pe langa mine si imi era drag de el.
     Intr-o zi blestemata am aflat insa ca preiubitii mei, finul si nevasta, nu aveau o simpla relatie de rudenie si ajutor reciproc. Ea ma insela cu el. Aflarea adevarului m-a distrus fizic si psihic. Am facut un preinfarct puternic, iar peste 3 zile am facut infarct. Am murit. Sau cel putin asa parea.
     Deodata ma trezesc. Ma simteam murdar, sufocat si tot corpul ma durea. Aveam o migrena ingrozitoare ce ma facea sa imi doresc sa imi crape capul si simteam o durere acuta in dreptul plamanilor si rinichilor. Cand am inceput sa devin ceva mai constient si nu mai simteam acea stare cronica de amorteala dureroasa ca si cum mi-ar exploda toate maruntaiele, mi-am dat seama ca ma aflam intr-un fel de spatiu mic, intunecos, inchis si solemn ce mirosea ingrozitor. Parea a fi un fel de cutie... parea... Dumnezeule!!! Era un sicriu. Auzeam clopote. Auzeam femei bocind. Si preotul... Am inceput sa bat cu pumnii in capacul sicriului, sa ma zbat si sa lovesc cu picioarele in lemn. Plangeam... Urlam...
     Din afara sicriului se auzeam tipete de teroare: " A inviat! Mortul a inviat! Imposibil!".
     Am fost scos de urgenta din cutia mortuara. Lumina soarelui ma orbea si totusi vedeam figurile unor necunoscuti ce erau ingropate in teroare, frica si lacrimi. Dar nu ii cunosteam si in inconstienta mea mentala eram sigur ca nu imi pierdusem memoria pentru ca imi aminteam foarte clar cele intamplate si motivul din a carui cauza am pseudo-murit.
     Vedeam o femeie si un copil care trageau de mine si tipau plangand: "Vorbeste ma! Vorbeste! Spune ceva! Ce ai?".
     Dar nu. Nu ii stiam. Am lesinat. M-am trezit intr-o camera de spital, infometat si slabit; am inceput sa strig dupa o asistenta sau un doctor.
     Intra pe usa un domn inalt, cu cioc, ce parea a fi un doctor insa cu functii mai inalte. A inceput sa imi spuna ca el presupune ca am suferit o coma profunda sau un fel de moarte temporara. Imi punea o gramada de intrebari insa nu stiam sa raspund la ele pentru ca el ma confunda. Imi spunea ca femeia si copilul pe care i-am vazut la inmormantare sunt nevasta si fiul meu si ca vor sa ma vada; afirma ca sunt singurele mele rude si ce este cel mai ciudat e ca imi povestea cum am murit muscat de un sarpe veninos pe cand lucram pe camp pentru a obtine o bucata de paine. Confuz, dar nu adevarat. In schimb el parea atat de sigur de ceea ce zice, or eu aveam amintirile si cand le-am povestit detaliat, pe fata lui s-a asezat o figura solemna si ingrijorata.
      Am fost dus intr-o baie pentru a ma spala; mi s-au dat haine noi si tot ceea ce era necesar.
      Cand ma dezbracam ma uitam la mainile si picioarele mele. Erau mai ferme, ca ale unui tanar si acoperite de par negru si sanatos. Ironic, dar paream mai tanar. M-am dus spre o oglinda si cand am vazut imaginea ce aparea am inceput sa tip. In reflectia oglinzii se afla un tanar aratos ce nu trecuse de 25 de ani (am aflat ulterior ca pe atunci, corpul in care ma aflam avea 22 de ani) cu un corp muncit, par negru, des si ochi caprui. Nu se vedea nici un fir alb sau riduri. Dar nu eram eu; era o alta figura, mai frumoasa, mai tanara. Unde era corpul acela ramolit care aproape impietrise intr-o casa plina de pastile?
     Timp de o ora nu m-am putut misca din loc si nici lua ochii de la imaginea din oglinda.
     Intr-un final, incercand sa ma linistesc si calmez am gasit explicatia ca sufletul, spiritul meu se afla in alt corp, pentru ca eu aveam toate acele amintiri nefaste intiparite cu acuratete in mintea mea.
     Am iesit din baie si in drum spre cabinetul doctorului am auzit o discutie intre 2 asistente:
     "-Nu e posibil asa ceva.
      -Doctorul l-a pus sa citeasca pentru a vedea cum sta cu memoria si nu numai ca stia sa citeasca cursiv, insa mai stia inca 3 limbi straine.
      -Esti sigura? Iti amintesti ca el este un taran de pe camp, cu unghiile murdare de noroi care abia silabiseste o propozitie din cartea aia.
      -Absolut!"
     Asta si inca cateva discutii m-au convins ca prezumtia mea este adevarata. Incepusem deja sa ma gandesc la un plan pentru a face ceva cu viata mea, sau a nu face, dar trebuia sa scap din spitalul ala. Am fugit si ma indreptam spre casa. Nervii si furia m-au napadit fulgerator imediat dupa ce am inceput sa imi constientizez realmente situatia. Acum sanatatea imi permitea sa fac tot ce imi doream.
     Drumul spre casa a durat 3 ore. Cand am ajuns, toata casa era in doliu, pana si angajatii.
     Ii gasisem. Nenorocitii care m-au omorat cu tradarea lor! Cand am intrat toata lumea si-a intreptat atentia spre mine.
     Le-am povestit si desigur, nu am fost crezut asa ca le-am dovedit. Familia mea avea secrete. Secrete stiute doar de mine si ceilalti 2 nenorociti.
     Ea a lesinat, el a ripostat. A incercat sa ma injunghie cu o foarfeca luata in graba de pe o masa. Ne-am incaierat; eu am iesit cu cateva taieturi si vanatai, insa el, in lupta noastra a ajuns cu plamanul perforat de propria-i arma. A murit.
     Pe ea am dat-o afara din casa dupa ce am lasat-o fara nici un ban. Am incercat sa imi continui viata in postura, mai bine spus, corpul acelui barbat tanar si am reusit din moment ce, dupa calcule, acum am 105 ani. Desigur, dupa ce ti se intampla asa ceva, nu mai poti duce o viata asemanatoare unui om normal insa o poti mima. Cateodata aveam momente de nebunie si cand eram din nou constient de mine, ma aflam prin alte locuri ale satului, spre exemplu in apropierea bisericii sau caminului cultural. Se intampla ca amintirile sa fie atat de dureroase incat simteam si dureri fizice insuportabile.
     Cu toate acestea, sunt fericit ca a fost asa; fericit intr-un mod paradoxal. Am trait!
     Acum, am o gandire milenara...

Timp

Este o absurditate ceea ce se preconizeaza. Lumea nu stie cu adevarat despre ce vorbeste. Timpul este ca un fir de ata de care atarna integritatea si totalitatea spiritului lor de oameni. Timpul este de fapt ceea ce, pe ei, ii face sa se simta in siguranta si le da impresia ca au anumite lucruri sub control. Omul este mic si neinsemnat pe langa celelalte monstruos-de-mari lucruri de pe pamant, omul e pacatos si slab, stie ca este vulnerabil si tocmai de aceea crede ca, cu ajutorul unui ceas isi poate tine viata sub control. Sunt constienta de faptul ca ei ar intra in panica daca nu ar exista o masuratoare care sa echivaleze cu pierderile lor. Ei dau vina pe imposibil: "nu am reusit sa imi termin treburile pentru ca nu am avut timp". Cum ai putea sa nu ai timp, daca el este prezent si curge cu continuitate? Ar trebui,-daca tot avem privilegiul de a ne pseudo-administra viata- sa ne distribuim cu calm si inteligenta toate obiectivele. Totusi, nu cred in timp. Conceptul de timp ma bate si invinge. Timpul imi pare ceva maleabil si parsiv care ne pierde. Pot sa ma ascund de trecerea lui in spatele unor fraze nereusite, dar deocamdata sunt tanara si daca gresesc, pot da vina pe naivitatea varstei. Nu cred in timp multumita acelor momente cand nu fac nimic, insa trec ore in sir, sau fac o multime de lucruri si totusi timpul nu trece. Timpul ne tradeaza si pare sa aiba o inteligenta artificiala invincibila. Ma uit la ceasurile din casa, insa miscarile lor veterane nu ma conving absolut deloc. Timpul curge, nu are perioade de zi, de noapte, de iarna, ori vara; Acelea sunt anotimpuri si zile. Timpul e altceva si oricat am incerca nu il vom putea face sa incapa intr-o cutiuta ticaitoare.

Noaptea

Noaptea, ma pun in pat, dar nu adorm imediat. Reflectez la ziua ce a  trecut, si la cea care va veni si le trimit un gand bun si unul rau. Apoi stau cu frica in san si am urechile ciulite si astept sa aud ceva infricosator, dar rareori se mai aud in departarea mea apropiata cativa decibeli. Mai tarziu ma focusez pe un ceva, care devine ulterior centrul universului meu pe timp de noapte. In acelasi timp imi doresc o prezenta, dar pe o alta o displac, chiar urasc. Bineinteles, niciuna din cele doua nu apare. Presupun ca pana la urma o sa raman asteptand cu degetele tocite si ochii bolnavi, pana cand creierul si constiinta mea vor intelege ce este de inteles. Totul incepe cu ceva nou si nimic nu se pierde, ci se metamorfozeaza, asadar voi fi asteptand pana cand cineva va reactiona cu destinul si imi va pozitiona corect soarta. Am o oarecare dependenta pentru ganduri, o dependenta care s-a accentuat tot din vina mea. Nu cred ca este ceva rau, dar nici bun nu poate fi, si atunci, cred ca ar trebui sa las timpul sa treaca cum obisnuieste el ca sa imi pot da seama de categoria situatiei. Si din ceea ce este adevarat aici imi pot da seama ca nu ma pot misca prea mult in sfera de cristal pe care par sa o creez cu ajutorul unor ochi scrutatori, si dependenti si ei de un creier care gandeste foarte spurcat. Si nu; aici nu vorbeam despre mine, ci despre ceilalti care isi procura impresii false, la fel cum faceam si eu candva. Asadar, noaptea, ma pun in pat, dar nu adorm imediat.

Camp cu bucuria-mi

Vant necuvantator ma saluta din mers prin simpla-i prezenta si pleaca capetele petalelor de trandafri din fata mea. Rosu in fata ochilor si nu de nebunie sau furie ci de frumusete. Camp de frumusete, plin cu roze virgine neprihanite de bondari lacomi ademeniti de miere si mireasma binecuvantata. Cantece risipitoare se aud dintre spinii triumfatori ai verzilor lastari si simt drog in inima si talpi, precum o mare, un ocean care ma inunda si ma-neaca cu suspine de fericire. Vad cu urechile si aud cu ochii si e frumos si simplu asa, fara conexiuni logice si coerente, doar eu si cu mine si cu camp cu bucuria-mi.

Sunteti fericita?

"Sunteti fericita?" am fost intrebata intr-un simplu test online. Era unul din testele acelea de duzina, care se face de oamenii plictisiti ce primesc rezultate programate prin calculator sa le faca ziua si psihicul mai fericite. Aceasta intrebare avea doua raspunsuri simple: 'Da' si 'Nu'. De ce scriu despre asta? Pentru ca in momentul in care am citit intrebarea aceasta am remas pur si simplu blocata. Mintea mi s-a golit. Nu am stiut ce sa raspund. Am ramas pe ganduri si m-am simtit extrem de jignita pentru ca un program de pe internet mi-a pus intrebarea aceasta si m-a lasat fara cuvinte. Inca nu stiu de ce, insa am simtit ca am fost chestionata asupra unui lucru extraordinar de personal si intim si aveam in acel moment impresia ca mi-au fost divulgate cele mai ascunse ganduri si secrete. Nu pot sa pricep de ce dar m-am rusinat instantaneu, desi se presupune ca este o intrebare simpla. Se presupune ca sti ce simti, ca om, si ca poti raspunde asupra unui fapt atat de important din viata ta. Eu ma simt inca bulversata. Ar trebui sa stiu daca sunt fericita sau nu, insa nici atunci nu am putut sa raspund si nu pot nici acum. Nu gasesc raspunsul. Imi imaginez o balanta cu toate lucrurile care ar duce la raspunsul meu si se tot echilibreaza intre cele doua alegeri. Si cand ma gandesc la curioasa mea intamplare, ma infurii pentru ca nu pot sa imi dau seama de ce am ramas stupefiata cand am citit ce scria, sau de ce m-am simtit atat de jignita si mi s-a parut o intrebare atat de personala. Nu are nici o logica dar ma simteam ca si cum, calculatorul este un paparazzi rauvoitor care se baga in viata mea si ma intreaba daca sunt fericita doar ca sa imi faca rau. E clar cat de mult m-a deranjat daca am ajuns sa scriu si sa postez asta. Oricum, sper ca daca va exista o data viitoare si voi fi intrebata acelasi lucru, sa nu mai reactionez si sa gandesc atat de pueril si sa stiu cum si ce sa raspund. Preferabil ar fi ca data viitoare sa nu se afle in circumstante 'cibernetice'. :))

P.S.: Inca ma chinui psihic sa aflu raspunsul.

Oamenii sunt consecinte

Omul este format din totalitatea circumstantelor in care s-a aflat in viata sa, totalitatea presiunilor prezentelor tututor oamenilor cu care s-a intalnit vreodata, puritatea sa ca om, originalitatea sa ca om si singura fiinta, unica in univers, totalitatea gandurilor sale, totalitatea obiectelor si a presiunii pe care o aplica ele in viata individului si totalitatea inamplarilor si urmarile acestora; asadar, oamenii sunt consecinte. Consecinte a ceea ce traiesc sau li se intampla, a ceea ce gandesc, a ceea ce mananca, a ceea ce vad si aud sau miros. Omul este ceea ce se aplica asupra lui, iar gandirea si personalitatea unui individ este adunarea tuturor gandirilor si personalitatilor persoanelor din viata sa, inca de la nastere si pana la moarte. Omul cu adevarat pur, cel neinfluentat de oameni, intamplari, trairi, viata, ganduri, simturi nu exista. Si daca ar exista, probabil ar putea sa mute muntii din loc cu doar o singura privire. Interesant este faptul ca indiferent de cat de asemanatoare sunt obiectivele ce il formeaza pe individ, acesta este intr-un sfarsit, diferit de un altul. Nici unul nu este geaman in comportament sau gandire, ori mimica, ori trairi. Trebuie sa presupun ca aici intervine puritatea si originalitatea fiintei umane, care nu se repeta nicicand insa totusi se pastreaza. Exemplu este omul cu multe greutati trecute si multe probleme in viata, dar ramas totusi binevoitor si dragut, insa si omul cu o existenta usoara, dorita de multi si totusi, el este ursuz, uracios si capricios. Asadar, oamenii sunt consecinte...

Visul

De cateva chipuri fericite si dragute am nevoie sa iau putin curaj, pentru ca va fi o fata trista in minus pe aceasta lume dupa ce un sarut mult asteptat se va prezenta. Pana la urma a fost ceva visat. A luat-o prin surprindere si s-a bucurat de el la maxim. O umplea de bucurie si se vedea clar asta. Pe ea trebuie sa o ti aproape, pentru ca altfel e posibil sa se intoarca grabita la visul ei. De ce? Inca are o frica in minte. Dar are nevoie sa iubeasca pe cineva. Eu nu am nevoie de o viata intreaga ca sa imi dau seama de asta, insa o pot astepta pe ea sa recunoasca. Promit ca asa e cel mai bine si ca ai nevoie sa iubesti pe cineva fato. Aculta-ma putin si gandeste-te, lasa visul cu sarutul si gandeste-te putin. Eu oricum niciodata nu am crezut ca trebuie sa umblu prin foc pentru tine, sau sa duc totul mai sus, insa pot sa incerc fara sa refuz. Eu stiu de fapt ce ai in minte si te las in pace pentru ca si tu sti ca eu stiu si ma lasi in pace. E ca un joc ciudat de placut dar fara logica. Intotdeauna a fost un singur moment decat pentru noi si acela a fost in visul tau care atat de mult ti-a placut. Ca si atunci cand ceva se intampla, dar nu cu adevarat pentru ca tu ai fost acolo de la inceput si pana la sfarsit. E posibil sa imi bubuie inima dar voi continua sa zic ce vreau si cred si cred si vreau ca visul tau sa se implineasca. Acum trezeste-te iubire...

Femeia indragostita: Da sau Nu???

Am citit pe un site un articol ce spunea ca femeia indragostita face lumea mai buna. Era un articol scris de un blogger filozof roman. Acest paragraf m-a pus pe ganduri pentru ceva timp si pentru ca am stat si am analizat logica si veridicitatea acestei vorbe, chiar am ajuns sa o cred. Femeile se indragostesc cu adevarat frumos. Si chiar se poate spune ca se cunoaste cand o femeie e indragostita. E clara toata povestea si amanuntele ei: zambet mai larg pe fata fetei, devina mai binedispusa, mai glumeata, pare cu capul in nori (desi, 'cu capul in nori' inseamna sa te gandesti la tot felul de bazaconii insa ea e de fapt cuprinsa doar de gandul la el; mereu acelasi gand), este mai agitata, devina mai iubitoare, si parca incepe sa se inteleaga bine cu toti din jur. Asa ca, da! Femeia chiar se indragosteste si se indragosteste frumos. Si intr-adevar face o lume mai buna pentru ca dragostea face parte din 'sentimentele bune' ale omului; este ceva ce produce schimbari majore asupra starii generale a unui om si asta este dovedit chiar si stiintific prin simplul fapt ca atunci cand un om se indragosteste, starea de bine pe care i-o produce partenerul, face ca in creierul nostru sa se petreaca cateva schimbari chimice, eliberandu-se "hormonii fericirii" ce ne fac pe noi sa -logic!-  fim mai fericiti. In consecinta totul se duce la o anvergura si mai mare in cel mai bun sens al cuvantului. Si stim ca omul fericit ii face si pe ceilalti fericiti, deci face un lucru bun. O femeie fericita chiar poate face lucruri mai bune, mai ales cand incepe gandeste tot felul de planuri pentru tot felul de ocazii, sau cand pur si simplu ajuta pe cineva care are nevoie. Insa cu prisosinta atunci cand cineva are nevoie de un zambet si o imbratisare si ea le ofera pentru ca este indragostita, deci fericita. Mi-ar placea si mie sa fac lumea mai buna prin dragoste. Va pup!

Arabica

Arabica ce-o am in minte,

Nu era ca celelalte

Ea nu era nicicum cuminte

Le putea avea pe toate.

Dialectica subtila, vorba dulce, armonioasa,

Glas de nimfa plictisita cu o fata prea-frumoasa;

Fata acoperita bine, de sal negru, transparent

Agatat cu fir de aur, atarnand pe langa piept.

Arabica ce-o am in minte

Cu un trup paralizant,

Ea nu era nicicum cuminte

Atunci cand il baga in pat,

Pe al ei seic aparte, TOT al Orientului cel mare,

Ce-o tinea cu  a sa putere, tratata ca o servitoare;

Servitoare preferata tocmai pentru a ei privire

De arabica pagana ce te duce in nestire.

Ochii negri, intunecati,

Prea-iubiti si desenati

Pe o fata maslinie,

Fata supusa-n ierarhie

Ca o fiinta blestemata,

Sa slujeasca fara plata

La curtile celor bogati

Ce se vor toti adorati

De femeile frumoase

Azi, ramase fara case

Din pricina celor bogati

Ce se vor toti adorati.

Arabica mea maslinie

Ea supusa-n ierarhie,

Cu o soarta blestemata

Sa slujeasca fara plata

A fost vanduta, cumparata

De om cu inima de piatra

Si adusa la palat

Seicul sa fie adorat,

De ea, o femeie frumoasa,

Ramasa acum fara acasa,

Caci altfel, aceeasi soarta

O va aduce inca o data,

In fata greului trecut

Ce scoate acum un sunet mut,

Transformand-o in pamant,

Ca cel pe care s-a vazut crescand.

Si-asa arabica mea-ntristata

A acceptat rusinata

Soarta sa mult-blestemata

Si tot ea, metamorfozata,

A devenit usor, usor,

Femeia data pentru amor.

A inceput prin a dansa

La mese, pentru a distra

Pe acei oameni bogati

Ce se vor toti adorati.

Si toata lumea-o observa,

Cand ea-ncepea a dansa

Cu trupul sau paralizant

Cu care il baga in pat

Pe seicul sau aparte

Ce-a gasit-o de departe,

Si-a adus-o la palat

Ca el sa fie adorat.

Arabica ce-o am in minte

Nu era nicicum cuminte

De aceea imi si placea,

Si mai ales cand unduia

Trupul paralizant cand dansa,

Cu clopoteii la picioare

Incepeau sa o masoare

Toti mesenii cei bogati

Ce se vor toti adorati.

Cu banuti bagati in par,

Cu sal atarnat de umar,

Par negru si buclat

Ajuns pan' la un sold lat,

Ce pe ritm se unduia

Si instantaneu vrajea

Privire de baiat, ori fata

In mare graba aruncata

La arabica mea blestemata.

Insa ea avea ceva,

Ceva ce nicicum nu facea:

Arabica mea nu saruta;

Pe alte buze parca astepta;

Pe alte buze dupa cum zicea:

Ce o vor face fericita

Si se va simti iubita,

Nicidecum de acel seic

Ce nu dorea mai nimic,

Decat sa fie adorat,

De amor mereu purtat.

Intr-o zi insa musafir la palat,

Eram eu, mereu carat,

De tatal meu, si el bogat

Ce vrea sa fie adorat.

Si ca orice om bogat,

Pe-a mea arabica-a observat

Iar la seic a rugat

Sa fie si dansul adorat

De aceasta femeie ce i-a paralizat

Mintea si sufletul pana aici purtat

De schimburi si negot, tocmai la palat.

Seicul a acceptat.

Pe arabica a anuntat,

Ca in aceasta seara

Dupa dansul de-odinioara

Va trimite dupa ea,

Strajerul omului bogat,

Ce se vrea si el adorat.

Seara, pe-ntunecate

Mergand arabica, pe aratate

Crezand c-ajunge la al meu tata,

M-am trezit eu dintr-o data

Cu acea frumoasa fata

Chiar la mine in salas,

Amestecat de acel paj.

Uimit de a ei goliciune,

Si ea plina de rusine

Du' sa plece incurcata

De intamplarea spurcata,

Insa eu nu am permis

S-am petrecut ca prin vis

Acea noapte minunata

Parca de noi asteptata.

Arabica m-a sarutat

Iar amandoi am uitat

De dureri si suferinte,

De vieti grele si dorinte.

Ne-am iubit si ne iubim

Si ca sa nu suferim,

Un plan mic am faurit,

Numai bun pentru fugit,

Arabica-mi sa fie libera,

Nu sunt putere tiranica

Ce o obliga la greu

Cum nu as fi facut eu;

Insa, seicul cel aparte

A descoperit in parte

Frumoasa mea ce vrea sa faca,

Si a reusit s-o atraga,

Intr-o capcana fatala

Dintr-o alta zi normala,

Transformand-o in pamant

Ca cel pe care s-a vazut crescand.

Si asa decapitata

A ramas a noastra fata

Cu chip masliniu, curat,

Cu par negru si buclat,

Cu priviri de nestemata

Si cu forma paralizanta.

Fata mea cea mult iubita

Ce va fi din nou unita

Cu al ei fiu de bogat

Fiu ce a ramas la pat,

Cand de moartea-i a aflat;

Bolnav murimund si necrutat

De moarte fiind intampinat,

Dar de arabica asteptat

Pe culmile unui vis curat,

In care ei s-au adorat

Si iubirea s-a-ntamplat.

Arabica mea ce-o am in minte,

Acolo va ramane vesnic cuminte;

Cu privirea sa pagana,

Si trupul ca de cadana,

Cu fata mult prea frumoasa

Si vorba dulce, armonioasa.

Arabica ce-o am in minte

Ea nu era nicicum cuminte,

Ea nu era ca celelalte,

Cu mine le avea pe toate.

Bineinteles frumos

A fost bineinteles frumos, dar la sfarsit a ramas decat urma unui ruj rosu aprins a unor buze mari, moi si muscate pe un chistoc de tigara subtire pe jumatate ars. Putea fi ceva diabolic si totusi nu; decat doua talpi reci sub o banca de lemn acoperita de o prelata maro si inca era bineinteles frumos. Sunt sigura ca a fost vina ei ca nu se va intampla nimic din particica de plan fagaduita. Era un bum sau ceva de genul pe o patura rosie, ea  stand singuratica si potolita ca o fecioara a singuratatii aruncata in consolare. Si acele picaturi transparente si moi, aproape invizibile pentru ceilalti o faceau sa se mire intr-un mod bolnavicios, si nu, nu plangea; doar canta bineinteles frumos. La fel de frumos ca acel ruj rosu aprins pe care l-a lasat pe chistoc cand a plecat grabita intr-o alta camera. Apoi, cand se va trezi de dimineata pentru un nou, mare nimic, se va descurca, dar cand se va intoarce iar in camera pentru un alt, bineinteles frumos ruj rosu pe un chistoc, nu se stie daca va mai reusi. Ii tremurau mainile de boala pe atunci, insa reusea intotdeauna sa se ridice de pe patura rosie pe care statea plictisita si bineinteles frumos. A venit mai tarziu el, ca o suta de lovituri de tun si a trezit-o parca la realitate. Se terminase tot visul cu rujul rosu, insa cu toate ca nu mai exista niciun vis, totul era inca bineinteles frumos.

Era interesant dar nu prea

Era interesant ca nu imi placea nimic, in schimb simturile mele vorbeau altfel. Vedeam frumoasa o parasuta de fier sustinatoare de oase si ma atragea, in schimb nu imi placea pancarta principala si nici sistemul audio sau video. Era interesant cum tremuram daca numai o unda periferica din tot se apropia de mine; si inca se intampla. Si nu inteleg de ce pentru ca de obicei imi plac primele detalii, insa partea aceasta nu o recunosc si nu ma atrage. Dar oare daca acum am parte de numai un capat al operei, daca le-as avea pe amandoua cum as reactiona? As vrea sa stiu de dinainte si sa ascult cu atentie un sfat cret despre ce ar putea sa mi se intample. Oricum, prin la fel de interesanta definitie a legii compensatiei, oare e sanatos sa ma gandesc la asta, daca la un moment dat devin constienta ca asa ceva nu se poate? Si pana la urma rusinea de a povesti fara cusur adevarata istorisire de unde apare cand eu sustin discutiile adevarate? Si de ce este nevoie sa imi ascund secundele in spatele unor litere negre? Sau de ce nu este nevoie? Se presupune ca mi s-a parut interesanta intamplarea mea neinteleasa si ca de aceea am scris cuvantul binevoitor, asa ca, ce se intampla cu aceste urmari? Acum ma uit la crengi groase si imi amintesc din nou ca radeam cu cea mai mare pofta si nu aveam de ce. Sau chiar ziua aceea de vara, extraordinar de calduroasa din cauza factorilor ad-hoc; ce a fost si cu ea? Se pare ca a existat o nevoie imperioasa sa ma poarte asa cum a avut chef. Si eu lasa, dau vina pe ea pentru ceva ce puteam sa gandesc. Nu ceva rau. Ceva chiar frumos si bun. Si daca este ceva frumos de ce ma rusinez din nou? Iar ma uit la parasute si pancarte. Si da; folosesc litere si le amestec in cuvinte conotative si am o lucrare audio care ma ajuta pentru ca taraste intr-o stare oarecare. Iarasi fac asta. De ce schimb subiectul. Acum, mai interesanta este rusinea mea. O sa stau si o s-o gandesc calma. Intr-un mod obisnuit si monoton. Ma duc sa ma gandesc...

Nu stiu ce voi face

Si nu stiu ce voi face daca voi cadea ranita
Cu toate ca viata mea este una cladita
In contiinciozitate foarte bine armata
Ba chiar ca pe o scara gradata.
Lucrata in maiestrie si virtute
Analizand si cele mai mici amanunte
Lume creata frumos intr-un cristal
Lume care acum imi poarta un gust amar.
Pentru ca atunci nu am stiut
Ca si acum, de altfel, ce e de facut.
Acum, seara, inainte de culcare
Ca o mica, nebuna, fantasma imi apare,
Un gand la fel de mic si acrobatic
Despre cum ar fi totul ca intru-un vis pragmatic.
Pentru ca asa pare ca va fi totul
Cand cu cumpanire voi lua feribotul
Spre partea cea interesanta a vietuirii mele
Cu o tenta de supravietuire printre lucruri rele.
Dupa ce cristalul meu micut s-a spart
Si totul a fost in final aruncat,
Fara o oferta de reconciliere
Lasandu-ma figura moarta a tineretii mele.
Cu toate ca oricand se poate intoarce
O frumoasa-mi parte fara a mai tace
Sau fara sa ma ajute prin ale ei ganduri
Insirate calm intr-aceste randuri;
Modelate pertinent prin obsesti cuvinte
Auzul omenesc ca sa il alinte,
Alaturi de care va veni indata
Fata cu povestea adevarata.

Ideea e ca...

Ideea e ca ai vrea sa pleci si nu poti pentru ca razi si iti place,
Te amuza si nu te lasa in pace;
Iti tine respiratia si te aduna chinuita,
Ademeneste si te lasa uluita.
Vorbeste dens si clar
Atunci cand o lacrima iti aduce in dar,
Apoi te poarta usoara si cuminte
Cand deja s-a saturat de cuvinte.
Nu te mai iubeste ca inainte
Insa ar mai vrea sa te alinte,
Cu o morbida floare colorata
Mirosind a batrana imbalsamata.
Ideea e ca te stie printr-o privire pudica
Si cand ea cu un suras te spinteca,
Eu vin si te salvez cumpanitor
Si poti iesi apoi in fata tuturor
Si vei povesti carte de intelepciune
Despre veridica si draguta minune.
Curand vei topai de bucurie
Cand o vei vedea adunata in feerie,
Si vei crede ca ai ajuns in rai
Pentru ca iti va adresa putin din al ei grai.
Dar fi atent cu acest limbaj
Silabisit agramat prin creionaj,
Cand se arata cu adevaratele cuvinte
Devine arma acrobatica si mortala pentru a ta minte.
Si nu se va linisti pana nu te va sti cuminte
Intre cele patru reci scanduri, pamantul peste tine sa se perinde.
Ideea e ca putina lume stie,
Momentul cand va veni sa se prezinte;
Nici faptura mica neblestemata
Nu poate sa afle despre poezia cu cuvant de nestemata,
Insa va veni o zi curata
Cand cineva va spune de indata,
Ca el a cunoscut credul,
Fiinta fatidica cu corp ca de pendul;
In jurul axei mele de minte nemasurata,
Fiinta fatidica din mintea mea creata.

Pentru acestea

Pentru sfarsitul inceputul meu,
Pentru sfarsitul inceputul tau,
Pentru inceputul sfarsitului nostru,
Pentru ceea ce nu stiu,
Pentru ceea ce nu pot,
Pentru felul cum mi se schimba planurile,
Pentru felul cum a inceput,
Pentru noua si perfecta distractie,
Pentru privirea transcendentala,
Pentru zambetul fatidic,
Pentru noaptea plictisita,
Pentru figura perfect incadrata,
Pentru lucrul cel mai dorit,
Pentru papusa din camera,
Pentru rarul si neasteptatul pacat,
Pentru ceea ce nu imi doresc,
Pentru cel mai haios ras,
Pentru cel mai urat copil,
Pentru cea mai trista vaduva,
Pentru ce este afara,
Pentru ce este clar,
Pentru vaile abrupte.
Pentru vestile proaste,
Pentru tot ce e bine pastrat,
Pentru lucrurile distruse,
Pentru oameni tristi,
Pentru sunet,
Pentru cele mai multe culori,
Pentru tot ce e bun si se pastreaza,
Pentru tot ce face rau,
Pentru cele mai mari pacate si fapte bune,
Pentru ce este privit,
Pentru singura persoana,
Pentru omul ce calca ferm,
Pentru mersul scurt si des,
Pentru ce se poate,
Pentru ganduri,
Pentru tot,
Pentru acestea eu voi fi eu si va fi de ajuns.

Predestinare

Predestinarea apare cu repeziciune cand doua suflete se intalnesc; suflete gemene ce privesc direct sentimentele. Predestinarea este vocea lor, auzita in forma ei perfecta. Este miracolul a doua persoane ce isi fac favoarea de a se iubi reciproc. Sunt suflete ce isi vorbesc din adancul inimii, vorbe care le face vesnice, vorbe care le ademeneste si le uneste si mai mult in legatura lor transcedentala. Intalnirea celor doi fac ca predestinarea sa existe si sa fie vie; din ce in ce mai puternica, proportionala cu timpul petrecut ca o singura fiinta. Predestinarea face dintr-un zambet sa se nasca o stea si un soare, face sa existe o nevoie atipica de prezenta la fel cum zilele de iubire au nevoie de companie. Predestinarea iti aduce maretul Univers la picioare. 

Adio, iubita mea...

Deschidea gura doar cat sa i se vada varful dintilor, dar ofta de parca ar fi fost ultima sa suflare si ar vrut sa profite de ea. Parea ca daca va deschide toata gura va inghiti cerul cu totul. Avea o lumina ce ii cadea cast pe spate si facea unduirile ei sa straluceasca diamantic prin culori ascendente.  Nu se obosea sa vorbeasca prea mult si deschidea ochii numai cat sa vada aceeasi lumina care o facea sa straluceasca atat de frumos. Facea un contrast atat de puternic intre feluritele sentimente pe care le incerca incat ai fi crezut ca totul e fals si ca fata ei de portelan dadea de gol chipul unei actrite. Putea sa imi patrunda in suflet doar cu o privire, iar cand zambea ma trimitea direct in rai. Si asta simteam tot timpul. Cateodata se facea atat de volatila si transparenta, si cu toate astea era atat de prezenta; de la un colorit mirific la un trup straveziu de o sticlire placuta totusi. Ea nu avea nevoie de mine si totusi ma cerea cu atata ardoare in zilele cand stateam impreuna, lesinati de extaz in patul meu. Ai fi vrut vesnic o astfel de fata. Noi eram tineri, necugetati, mandri si orgoliosi. Poate daca as mai fi avut-o acum m-as fi purtat altfel. Si sunt sigur ca si ea ar fi facut asa. Stiu, pentru ca erau acele momente cand ma implora cu privirea ei transcendenta sa ma opresc, sa nu mai ranesc iubirea noastra si ochii mei parca ar fi vrut sa o aprobe, insa eu nu reuseam. Si ma chinuie amintirile, pentru ca nu mi-o pot ierta stiind ca am facut-o sa sufere si mai mult fata de cat suferea deja. Micuta de ea... A suportat totul... Iar eu nu voi reusi niciodata sa uit acele amintiri, care exista doar ca sa ma pedepseasca. Si merit. Nu vreau sa omor portretul ei din mintea mea cu amaraciune si frustrare... Vreau sa o mai sarut pe frunte, sau sa o iau in brate cand ne plimabam pe plaja si ea sa imi suceasca si invarta suvitele de la ceafa, asa cum facea inainte cu niste degete lungi si subtiri. Vreau sa o mai vad cum canta in timp ce ma lasa in urma, pe malul marii, inaintand agale pe un ton drogat, calcand asa ferm, incat in jurul talpii sa se scurga toata apa, ramanand doar nisip sec. Si nu o simt moarta ci doar plecata; parca la cumparaturi. Ca atunci cand pleca, si apoi se intorcea cu pungile pline de tot ce era mai bun si in mana cu 3 lalele albe si un jeleu pe jumatate rontait. Imi spunea ca lalele sunt florile ei de suflet si ca atunci cand ea va muri, de exact acelasi numar va fi nevoie ca sa o uit: 3 ani albi. La inceput nu o intelegeam. O vedeam palida si cuminte, dar nu imi imaginam ca sufera. Mai ales de o suferinta trupeasca... Cand am aflat a fost ziua matusii sale. Mi-a spus ca nu poate sa vina, dar ca pot sa merg linistit caci ea va fi in casa. Nu mi-a zis motivul pentru care nu vine. M-a asigurat doar ca totul e in regula. Ma macina... Nu putea ea oare sa aiba incredere in mine? Trebuia ea oare sa fie cu mine la fel de cruda cum a fost boala cu ea? Ma intreb daca poate nu a vrut sa isi razbune suferinta. Bineinteles, de fiecare data imi alung acest gand demonic din cap, pentru ca ea nu era capabila sa faca asta. Ma iubea prea mult. Si acea zi... Cand m-am intors acasa, ea nu era. Am asteptat-o 3 ore. Dupa a treia ora de martiriu, un vecin m-a anuntat ca a fost dusa la un spital. Biata copila... Cand m-a vazut a inceput sa planga cu cele mai fierbinti lacrimi pe care le-am simtit pana atunci; sau cel putin asa mi se parea cand ii sarutam ochii. Gemea si urla de durere si apoi intorcea capul spre mine si cu aceeasi ochi ma implora sa plec de langa patul ei; sa nu o vad in starea aceea. Eu eram parca drogat si nu mai realizam ce se petrecea. Nu am dormit timp de 3 zile. Eram un mort mergator sau mai degraba doar aratam ca unul, insa ma purtam ca o masinarie defecta. Adevarul e ca totul se defectase la mine. Ea era pe patul de moarte , in loc sa fie in patul meu cald, sa ma joc cu parul ei ca odinioara. Dupa 3 zile de agonie si groaza a murit; insa cu o figura atat de trista si indurerata incat asistentele si doctorul incepura sa planga, iar cel ce se ocupa cu mutarea ei pana la morga s-a cutremurat cu totul. Avea acel chip atat de contrastant... Dupa 2 ore de stat cu ea in brate -ultimele noastre 2 ore- eu inca traiam cu impresia ca se va trezi si imi va sopti cuminte ca vrea o cafea dulce, cum spunea ea chicotind: "ca buzele tale". Si ma trimitea razand pana in bucatarie, insa eu aveam deja totul pregatit pentru ca ma trezeam cu o ora inaintea ei, numai ca sa o privesc cum motaie linistita inainte sa se transforme in magnificul vulcan de peste zi. Nici nu ai fi zis ca e bolnava. Cata energie... Iubeam energia ei. Imi completa comoditatea. Si iubeam cum ma tara de mana prin toate buticurile si era incantata ca un copil de 2 ani care se joaca cu cea mai banala jucarie care pe el il face fericit. Doamne... Cata frumusete... Avea ceva atat de nou si exuberant in miscari si gandire. Si cat m-a iubit. Odata mi-a spus plangand amarnic: "-Te rog, uraste-ma! Te rog! Promit ca nu o sa mai auzi de mine, numai, te rog uraste-ma!". Si a inceput sa ma loveasca in piept cu pumnii; insa lovituri atat de fragile si slabite, care m-au induiosat pana la extreme. Am luat-o in brate, am tinut-o strans si am inceput sa plang si eu cu ea. Eu nu stiam despre ce vorbeste, insa nici nu o intrebam. Nu aveam dreptul sa stric acest tablou atat de dramatic si frumos, punandu-i intrebari. Insa i-am spus ca nici daca mi-ar da foc nu as putea sa o urasc. Atunci a inceput sa planga si mai amarnic. Dar era sufletul-meu-pereche. Nu puteam dori nimic mai mult de la viata... Si nu o spun ca pe un cliseu ieftin. Asa era ea; ma facea sa simt ca nu mai am nevoie de nimic. Insa acum... gandul la ea ma poarta dureros pe nori ghimpati si nu mai am spirit destul si nici energie sa reconstitui in minte tot ce am simtit cu ea si despre ea in timpul fericitei noastre convietuiri. Si daca cineva si-a pierdut sufletul-pereche va sti ca cel mai usor si nedureros lucru pentru el, ar fi sa moara; sa moara la fel ca iubita lui. Sa nu mai auda sau sa vada nimic. Sa nu mai aiba in preajma oameni care au impresia ca pot sa il ajute sau sa ii inteleaga simtirile acute, chiar cronice din suflet. Si imi amintesc printre randuri si lacrimi cum mi-a spus odata, cum credeam eu pe atunci, un lucru foarte ciudat: "- Roaga-te sa mor de cancer! Se spune ca cei care mor astfel ajung direct in rai!". Dar as fi putut eu sa fac asta? Sau...as fi putut sa imi imaginez ca asta se intampla exact sub nasul meu? Ca asta am in brate: o canceroasa? Imposibil. Se ascundea atat de bine. Cata durere sufocata... Simt ca mi se ravaseste tot corpul si ca mi se rupe si sfasie carnea de pe mine cand ma gandesc la ea. Si astfel eu ma auto-mutilez cu durere si ma pedepsesc, numai ca sa ii vad iarasi, ca prin vis, ochii sticlosi, plini de lacrimi fierbinti ca de mama.

Adio, iubita mea! Si ramai cu bine... Ne vom vedea in curand... Iti promit...

Am invatat

Am invatat ca persoanele cu care vrei sa vorbesti cel mai mult, de obicei vorbesti cel mai putin.
Am invatat ca in viata, pentru fiecare zi de tristete, vei face compensatie cu cate o lacrima de fericire.
Am invatat ca pe cat de pasnic si fericit mori, pe atat de mult te-ai chinuit in viata.
Am invatat ca niciodata nu trebuie sa oferi mai mult decat poti primi si viceversa.
Am invatat ca lucrurile care te atrag la o persoana mai tarziu iti vor deveni insuportabile.
Am invatat ca in viata fiecarui baiat a existat o femeie de care i-a fost frica si a respectat-o, indiferent daca aceasta ii era mama, sora, iubita, sotie, profesoara, vanzatoarea de la magazin.
Am invatat ca o minciuna spusa de mai multe ori devine un adevar.
Am invatat ca minunile se intampla.
Am invatat ca visele nu devin realitate.
Am invatat ca oricat ai merge, nu vei ajunge la capatul lumii.
Am invatat ca minciuna mai are cateodata si picioare lungi.
Am invatat ca indiferent pe ce drum ai merge, vei ajunge la acelasi,singur capat.
Am invatat ca Dumnezeu ne-a daruit o viata corecta.
Am invatat ca trebuie sa te feresti de prosti.
Am invatat ca vointa umana intrece iubirea si ura.
Am invatat ca un om nu apreciaza niciodata un lucru la adevarata sa valoare, atunci cand e nevoie.
Am invatat ca rusinea, vina si iubirea nu se uita niciodata.
Am invatat ca de multe ori aparentele nu inseala.
Am invatat ca ochii si mintea sunt mai pacatoase decat mainile.
Am invatat ca in orice exista o lege a compensatiei, care nu da inapoi niciodata.
Am invatat ca in spatele urii se afla mizerie si tristete.
Am invatat ca dupa ploaie nu intotdeauna iese curcubeul.
Am invatat ca o iubire care se termina cu o prietenie, nu a fost niciodata iubire
Am invatat ca esti degeaba daca nu esti om.
Am invatat ca mai am de invatat. Dar tu?

Eu o clipa am iubit

Eu o clipa am iubit sau cel putin asa am crezut, insa daca a fost adevarat inseamna ca mi-a fost dat un moment de chinuiala si anxietate. Nu a trimis in lumi plutitoare si nici nu a vrajit si indragostit aceasta clipa, decat a adus neliniste si nervozitate pentru mine. Am crezut pe cuvant, unul nespus, ca ma va ajuta si voi cheltui mai putina viata prin maini de muritoare neblestemata impinsa in fata de catre mine insami. Si voi vrea sa scap de acea clipa cand stateam lesinata in pat de nepasare cu catuse puse pentru a nu pleca, dar voi vrea sa primesc alta in schimb care ma va duce acolo unde se asteapta sau nu, toate muritoarele neblestemate sa alerge, fara pantofi de ghimpi si rochite de fier forjat. Si voi astepta nerabdatoare, cu unghiile tocite si rosii si negre si nu voi putrezi linistita pana cand nu voi fi gasit clipa in care am iubit cu adevarat. Si voi astepta-o pe aceea gumica care se prelungeste, insa nu ca un resort ce se intoarce nervos inapoi; pe aceea nu o vreau, nu doresc si nici gandesc, astfel ca atunci cand voi fi implinita, sa iasa viata din mine si din muritoarea neblestemata care cere sa nu mai primeasca acea clipa in care a crezut ca a iubit, insa implora si compromite pentru acea clipa gumica care va veni neinduiosata sa agonizeze placut muritoarea neblestemata

.