Era interesant dar nu prea

Era interesant ca nu imi placea nimic, in schimb simturile mele vorbeau altfel. Vedeam frumoasa o parasuta de fier sustinatoare de oase si ma atragea, in schimb nu imi placea pancarta principala si nici sistemul audio sau video. Era interesant cum tremuram daca numai o unda periferica din tot se apropia de mine; si inca se intampla. Si nu inteleg de ce pentru ca de obicei imi plac primele detalii, insa partea aceasta nu o recunosc si nu ma atrage. Dar oare daca acum am parte de numai un capat al operei, daca le-as avea pe amandoua cum as reactiona? As vrea sa stiu de dinainte si sa ascult cu atentie un sfat cret despre ce ar putea sa mi se intample. Oricum, prin la fel de interesanta definitie a legii compensatiei, oare e sanatos sa ma gandesc la asta, daca la un moment dat devin constienta ca asa ceva nu se poate? Si pana la urma rusinea de a povesti fara cusur adevarata istorisire de unde apare cand eu sustin discutiile adevarate? Si de ce este nevoie sa imi ascund secundele in spatele unor litere negre? Sau de ce nu este nevoie? Se presupune ca mi s-a parut interesanta intamplarea mea neinteleasa si ca de aceea am scris cuvantul binevoitor, asa ca, ce se intampla cu aceste urmari? Acum ma uit la crengi groase si imi amintesc din nou ca radeam cu cea mai mare pofta si nu aveam de ce. Sau chiar ziua aceea de vara, extraordinar de calduroasa din cauza factorilor ad-hoc; ce a fost si cu ea? Se pare ca a existat o nevoie imperioasa sa ma poarte asa cum a avut chef. Si eu lasa, dau vina pe ea pentru ceva ce puteam sa gandesc. Nu ceva rau. Ceva chiar frumos si bun. Si daca este ceva frumos de ce ma rusinez din nou? Iar ma uit la parasute si pancarte. Si da; folosesc litere si le amestec in cuvinte conotative si am o lucrare audio care ma ajuta pentru ca taraste intr-o stare oarecare. Iarasi fac asta. De ce schimb subiectul. Acum, mai interesanta este rusinea mea. O sa stau si o s-o gandesc calma. Intr-un mod obisnuit si monoton. Ma duc sa ma gandesc...

Nu stiu ce voi face

Si nu stiu ce voi face daca voi cadea ranita
Cu toate ca viata mea este una cladita
In contiinciozitate foarte bine armata
Ba chiar ca pe o scara gradata.
Lucrata in maiestrie si virtute
Analizand si cele mai mici amanunte
Lume creata frumos intr-un cristal
Lume care acum imi poarta un gust amar.
Pentru ca atunci nu am stiut
Ca si acum, de altfel, ce e de facut.
Acum, seara, inainte de culcare
Ca o mica, nebuna, fantasma imi apare,
Un gand la fel de mic si acrobatic
Despre cum ar fi totul ca intru-un vis pragmatic.
Pentru ca asa pare ca va fi totul
Cand cu cumpanire voi lua feribotul
Spre partea cea interesanta a vietuirii mele
Cu o tenta de supravietuire printre lucruri rele.
Dupa ce cristalul meu micut s-a spart
Si totul a fost in final aruncat,
Fara o oferta de reconciliere
Lasandu-ma figura moarta a tineretii mele.
Cu toate ca oricand se poate intoarce
O frumoasa-mi parte fara a mai tace
Sau fara sa ma ajute prin ale ei ganduri
Insirate calm intr-aceste randuri;
Modelate pertinent prin obsesti cuvinte
Auzul omenesc ca sa il alinte,
Alaturi de care va veni indata
Fata cu povestea adevarata.

Ideea e ca...

Ideea e ca ai vrea sa pleci si nu poti pentru ca razi si iti place,
Te amuza si nu te lasa in pace;
Iti tine respiratia si te aduna chinuita,
Ademeneste si te lasa uluita.
Vorbeste dens si clar
Atunci cand o lacrima iti aduce in dar,
Apoi te poarta usoara si cuminte
Cand deja s-a saturat de cuvinte.
Nu te mai iubeste ca inainte
Insa ar mai vrea sa te alinte,
Cu o morbida floare colorata
Mirosind a batrana imbalsamata.
Ideea e ca te stie printr-o privire pudica
Si cand ea cu un suras te spinteca,
Eu vin si te salvez cumpanitor
Si poti iesi apoi in fata tuturor
Si vei povesti carte de intelepciune
Despre veridica si draguta minune.
Curand vei topai de bucurie
Cand o vei vedea adunata in feerie,
Si vei crede ca ai ajuns in rai
Pentru ca iti va adresa putin din al ei grai.
Dar fi atent cu acest limbaj
Silabisit agramat prin creionaj,
Cand se arata cu adevaratele cuvinte
Devine arma acrobatica si mortala pentru a ta minte.
Si nu se va linisti pana nu te va sti cuminte
Intre cele patru reci scanduri, pamantul peste tine sa se perinde.
Ideea e ca putina lume stie,
Momentul cand va veni sa se prezinte;
Nici faptura mica neblestemata
Nu poate sa afle despre poezia cu cuvant de nestemata,
Insa va veni o zi curata
Cand cineva va spune de indata,
Ca el a cunoscut credul,
Fiinta fatidica cu corp ca de pendul;
In jurul axei mele de minte nemasurata,
Fiinta fatidica din mintea mea creata.

Pentru acestea

Pentru sfarsitul inceputul meu,
Pentru sfarsitul inceputul tau,
Pentru inceputul sfarsitului nostru,
Pentru ceea ce nu stiu,
Pentru ceea ce nu pot,
Pentru felul cum mi se schimba planurile,
Pentru felul cum a inceput,
Pentru noua si perfecta distractie,
Pentru privirea transcendentala,
Pentru zambetul fatidic,
Pentru noaptea plictisita,
Pentru figura perfect incadrata,
Pentru lucrul cel mai dorit,
Pentru papusa din camera,
Pentru rarul si neasteptatul pacat,
Pentru ceea ce nu imi doresc,
Pentru cel mai haios ras,
Pentru cel mai urat copil,
Pentru cea mai trista vaduva,
Pentru ce este afara,
Pentru ce este clar,
Pentru vaile abrupte.
Pentru vestile proaste,
Pentru tot ce e bine pastrat,
Pentru lucrurile distruse,
Pentru oameni tristi,
Pentru sunet,
Pentru cele mai multe culori,
Pentru tot ce e bun si se pastreaza,
Pentru tot ce face rau,
Pentru cele mai mari pacate si fapte bune,
Pentru ce este privit,
Pentru singura persoana,
Pentru omul ce calca ferm,
Pentru mersul scurt si des,
Pentru ce se poate,
Pentru ganduri,
Pentru tot,
Pentru acestea eu voi fi eu si va fi de ajuns.

Predestinare

Predestinarea apare cu repeziciune cand doua suflete se intalnesc; suflete gemene ce privesc direct sentimentele. Predestinarea este vocea lor, auzita in forma ei perfecta. Este miracolul a doua persoane ce isi fac favoarea de a se iubi reciproc. Sunt suflete ce isi vorbesc din adancul inimii, vorbe care le face vesnice, vorbe care le ademeneste si le uneste si mai mult in legatura lor transcedentala. Intalnirea celor doi fac ca predestinarea sa existe si sa fie vie; din ce in ce mai puternica, proportionala cu timpul petrecut ca o singura fiinta. Predestinarea face dintr-un zambet sa se nasca o stea si un soare, face sa existe o nevoie atipica de prezenta la fel cum zilele de iubire au nevoie de companie. Predestinarea iti aduce maretul Univers la picioare. 

Adio, iubita mea...

Deschidea gura doar cat sa i se vada varful dintilor, dar ofta de parca ar fi fost ultima sa suflare si ar vrut sa profite de ea. Parea ca daca va deschide toata gura va inghiti cerul cu totul. Avea o lumina ce ii cadea cast pe spate si facea unduirile ei sa straluceasca diamantic prin culori ascendente.  Nu se obosea sa vorbeasca prea mult si deschidea ochii numai cat sa vada aceeasi lumina care o facea sa straluceasca atat de frumos. Facea un contrast atat de puternic intre feluritele sentimente pe care le incerca incat ai fi crezut ca totul e fals si ca fata ei de portelan dadea de gol chipul unei actrite. Putea sa imi patrunda in suflet doar cu o privire, iar cand zambea ma trimitea direct in rai. Si asta simteam tot timpul. Cateodata se facea atat de volatila si transparenta, si cu toate astea era atat de prezenta; de la un colorit mirific la un trup straveziu de o sticlire placuta totusi. Ea nu avea nevoie de mine si totusi ma cerea cu atata ardoare in zilele cand stateam impreuna, lesinati de extaz in patul meu. Ai fi vrut vesnic o astfel de fata. Noi eram tineri, necugetati, mandri si orgoliosi. Poate daca as mai fi avut-o acum m-as fi purtat altfel. Si sunt sigur ca si ea ar fi facut asa. Stiu, pentru ca erau acele momente cand ma implora cu privirea ei transcendenta sa ma opresc, sa nu mai ranesc iubirea noastra si ochii mei parca ar fi vrut sa o aprobe, insa eu nu reuseam. Si ma chinuie amintirile, pentru ca nu mi-o pot ierta stiind ca am facut-o sa sufere si mai mult fata de cat suferea deja. Micuta de ea... A suportat totul... Iar eu nu voi reusi niciodata sa uit acele amintiri, care exista doar ca sa ma pedepseasca. Si merit. Nu vreau sa omor portretul ei din mintea mea cu amaraciune si frustrare... Vreau sa o mai sarut pe frunte, sau sa o iau in brate cand ne plimabam pe plaja si ea sa imi suceasca si invarta suvitele de la ceafa, asa cum facea inainte cu niste degete lungi si subtiri. Vreau sa o mai vad cum canta in timp ce ma lasa in urma, pe malul marii, inaintand agale pe un ton drogat, calcand asa ferm, incat in jurul talpii sa se scurga toata apa, ramanand doar nisip sec. Si nu o simt moarta ci doar plecata; parca la cumparaturi. Ca atunci cand pleca, si apoi se intorcea cu pungile pline de tot ce era mai bun si in mana cu 3 lalele albe si un jeleu pe jumatate rontait. Imi spunea ca lalele sunt florile ei de suflet si ca atunci cand ea va muri, de exact acelasi numar va fi nevoie ca sa o uit: 3 ani albi. La inceput nu o intelegeam. O vedeam palida si cuminte, dar nu imi imaginam ca sufera. Mai ales de o suferinta trupeasca... Cand am aflat a fost ziua matusii sale. Mi-a spus ca nu poate sa vina, dar ca pot sa merg linistit caci ea va fi in casa. Nu mi-a zis motivul pentru care nu vine. M-a asigurat doar ca totul e in regula. Ma macina... Nu putea ea oare sa aiba incredere in mine? Trebuia ea oare sa fie cu mine la fel de cruda cum a fost boala cu ea? Ma intreb daca poate nu a vrut sa isi razbune suferinta. Bineinteles, de fiecare data imi alung acest gand demonic din cap, pentru ca ea nu era capabila sa faca asta. Ma iubea prea mult. Si acea zi... Cand m-am intors acasa, ea nu era. Am asteptat-o 3 ore. Dupa a treia ora de martiriu, un vecin m-a anuntat ca a fost dusa la un spital. Biata copila... Cand m-a vazut a inceput sa planga cu cele mai fierbinti lacrimi pe care le-am simtit pana atunci; sau cel putin asa mi se parea cand ii sarutam ochii. Gemea si urla de durere si apoi intorcea capul spre mine si cu aceeasi ochi ma implora sa plec de langa patul ei; sa nu o vad in starea aceea. Eu eram parca drogat si nu mai realizam ce se petrecea. Nu am dormit timp de 3 zile. Eram un mort mergator sau mai degraba doar aratam ca unul, insa ma purtam ca o masinarie defecta. Adevarul e ca totul se defectase la mine. Ea era pe patul de moarte , in loc sa fie in patul meu cald, sa ma joc cu parul ei ca odinioara. Dupa 3 zile de agonie si groaza a murit; insa cu o figura atat de trista si indurerata incat asistentele si doctorul incepura sa planga, iar cel ce se ocupa cu mutarea ei pana la morga s-a cutremurat cu totul. Avea acel chip atat de contrastant... Dupa 2 ore de stat cu ea in brate -ultimele noastre 2 ore- eu inca traiam cu impresia ca se va trezi si imi va sopti cuminte ca vrea o cafea dulce, cum spunea ea chicotind: "ca buzele tale". Si ma trimitea razand pana in bucatarie, insa eu aveam deja totul pregatit pentru ca ma trezeam cu o ora inaintea ei, numai ca sa o privesc cum motaie linistita inainte sa se transforme in magnificul vulcan de peste zi. Nici nu ai fi zis ca e bolnava. Cata energie... Iubeam energia ei. Imi completa comoditatea. Si iubeam cum ma tara de mana prin toate buticurile si era incantata ca un copil de 2 ani care se joaca cu cea mai banala jucarie care pe el il face fericit. Doamne... Cata frumusete... Avea ceva atat de nou si exuberant in miscari si gandire. Si cat m-a iubit. Odata mi-a spus plangand amarnic: "-Te rog, uraste-ma! Te rog! Promit ca nu o sa mai auzi de mine, numai, te rog uraste-ma!". Si a inceput sa ma loveasca in piept cu pumnii; insa lovituri atat de fragile si slabite, care m-au induiosat pana la extreme. Am luat-o in brate, am tinut-o strans si am inceput sa plang si eu cu ea. Eu nu stiam despre ce vorbeste, insa nici nu o intrebam. Nu aveam dreptul sa stric acest tablou atat de dramatic si frumos, punandu-i intrebari. Insa i-am spus ca nici daca mi-ar da foc nu as putea sa o urasc. Atunci a inceput sa planga si mai amarnic. Dar era sufletul-meu-pereche. Nu puteam dori nimic mai mult de la viata... Si nu o spun ca pe un cliseu ieftin. Asa era ea; ma facea sa simt ca nu mai am nevoie de nimic. Insa acum... gandul la ea ma poarta dureros pe nori ghimpati si nu mai am spirit destul si nici energie sa reconstitui in minte tot ce am simtit cu ea si despre ea in timpul fericitei noastre convietuiri. Si daca cineva si-a pierdut sufletul-pereche va sti ca cel mai usor si nedureros lucru pentru el, ar fi sa moara; sa moara la fel ca iubita lui. Sa nu mai auda sau sa vada nimic. Sa nu mai aiba in preajma oameni care au impresia ca pot sa il ajute sau sa ii inteleaga simtirile acute, chiar cronice din suflet. Si imi amintesc printre randuri si lacrimi cum mi-a spus odata, cum credeam eu pe atunci, un lucru foarte ciudat: "- Roaga-te sa mor de cancer! Se spune ca cei care mor astfel ajung direct in rai!". Dar as fi putut eu sa fac asta? Sau...as fi putut sa imi imaginez ca asta se intampla exact sub nasul meu? Ca asta am in brate: o canceroasa? Imposibil. Se ascundea atat de bine. Cata durere sufocata... Simt ca mi se ravaseste tot corpul si ca mi se rupe si sfasie carnea de pe mine cand ma gandesc la ea. Si astfel eu ma auto-mutilez cu durere si ma pedepsesc, numai ca sa ii vad iarasi, ca prin vis, ochii sticlosi, plini de lacrimi fierbinti ca de mama.

Adio, iubita mea! Si ramai cu bine... Ne vom vedea in curand... Iti promit...

Am invatat

Am invatat ca persoanele cu care vrei sa vorbesti cel mai mult, de obicei vorbesti cel mai putin.
Am invatat ca in viata, pentru fiecare zi de tristete, vei face compensatie cu cate o lacrima de fericire.
Am invatat ca pe cat de pasnic si fericit mori, pe atat de mult te-ai chinuit in viata.
Am invatat ca niciodata nu trebuie sa oferi mai mult decat poti primi si viceversa.
Am invatat ca lucrurile care te atrag la o persoana mai tarziu iti vor deveni insuportabile.
Am invatat ca in viata fiecarui baiat a existat o femeie de care i-a fost frica si a respectat-o, indiferent daca aceasta ii era mama, sora, iubita, sotie, profesoara, vanzatoarea de la magazin.
Am invatat ca o minciuna spusa de mai multe ori devine un adevar.
Am invatat ca minunile se intampla.
Am invatat ca visele nu devin realitate.
Am invatat ca oricat ai merge, nu vei ajunge la capatul lumii.
Am invatat ca minciuna mai are cateodata si picioare lungi.
Am invatat ca indiferent pe ce drum ai merge, vei ajunge la acelasi,singur capat.
Am invatat ca Dumnezeu ne-a daruit o viata corecta.
Am invatat ca trebuie sa te feresti de prosti.
Am invatat ca vointa umana intrece iubirea si ura.
Am invatat ca un om nu apreciaza niciodata un lucru la adevarata sa valoare, atunci cand e nevoie.
Am invatat ca rusinea, vina si iubirea nu se uita niciodata.
Am invatat ca de multe ori aparentele nu inseala.
Am invatat ca ochii si mintea sunt mai pacatoase decat mainile.
Am invatat ca in orice exista o lege a compensatiei, care nu da inapoi niciodata.
Am invatat ca in spatele urii se afla mizerie si tristete.
Am invatat ca dupa ploaie nu intotdeauna iese curcubeul.
Am invatat ca o iubire care se termina cu o prietenie, nu a fost niciodata iubire
Am invatat ca esti degeaba daca nu esti om.
Am invatat ca mai am de invatat. Dar tu?

Eu o clipa am iubit

Eu o clipa am iubit sau cel putin asa am crezut, insa daca a fost adevarat inseamna ca mi-a fost dat un moment de chinuiala si anxietate. Nu a trimis in lumi plutitoare si nici nu a vrajit si indragostit aceasta clipa, decat a adus neliniste si nervozitate pentru mine. Am crezut pe cuvant, unul nespus, ca ma va ajuta si voi cheltui mai putina viata prin maini de muritoare neblestemata impinsa in fata de catre mine insami. Si voi vrea sa scap de acea clipa cand stateam lesinata in pat de nepasare cu catuse puse pentru a nu pleca, dar voi vrea sa primesc alta in schimb care ma va duce acolo unde se asteapta sau nu, toate muritoarele neblestemate sa alerge, fara pantofi de ghimpi si rochite de fier forjat. Si voi astepta nerabdatoare, cu unghiile tocite si rosii si negre si nu voi putrezi linistita pana cand nu voi fi gasit clipa in care am iubit cu adevarat. Si voi astepta-o pe aceea gumica care se prelungeste, insa nu ca un resort ce se intoarce nervos inapoi; pe aceea nu o vreau, nu doresc si nici gandesc, astfel ca atunci cand voi fi implinita, sa iasa viata din mine si din muritoarea neblestemata care cere sa nu mai primeasca acea clipa in care a crezut ca a iubit, insa implora si compromite pentru acea clipa gumica care va veni neinduiosata sa agonizeze placut muritoarea neblestemata

.

Epuizata

In ziua de azi compensez o zi muritoare cu cate o lacrima sinistra de fericire, zi iertata si iubita, pentru ca alt contract nu voi afla iar bucurie in sufletul meu va dainui decat atunci cand voi fi platit infinitele pretuite de lacrimi. Cu un sentiment descendent fara motiv imi petrec ziua si dau crezare constiintei mele ca nu va fi statornic, traind mereu acolo ca un camatar cu sparncene impreunate in jos, care isi asteapta clientul sa nu isi plateasca datoria. Totul, inafara de azi. Azi nu, pentru ca azi sunt epuizata de fericire. Am obosit psihic si voi dormi treaza, cu ochii deschisi si foarte lucida. Si voi visa calma la un fapt real, voi visa mai mult in ajutorul timpului facandu-l sa-si treaca zilele muritoare in care eu nu eram epuizata, ci doar vioaie si bufanta precum un picior sportiv, insa o heterotrofa pofticioasa privita primindu-si seva cuminte de la jumatatea sa, toate astea, azi, petrecandu-se prin centrul diamantic al unor lacrimi epuizante de fericire.