Odata

Am invatat ca odata ce te obisnuiesti cu el , zgomotul devine parte din linistea vietii noastre. Eu  m-am obisnuit repede cu zgomotul; cel de masini, de voci, cel facut de ceasul ticaitor si cel din mintea si sufletul meu. Pe cel din urma il mai aud din cand in cand. Vine surd si ma mai trezeste din visare si ma atentioneaza ca inca mai exista. Asta e bine. Pana la urma asa imi dau seama ca mai am un suflet. Zgomotul meu a inceput cand eu eram inca mica si inconstienta fata de mine. Pe atunci se simtea ca bucurie, si energie, si ploaie calduta de vara. Acum e o placa zgariata, care ma trezeste noaptea din somn. Si e totusi acelasi sunet mut si acelasi zgomot, deranjant de multe ori. Pe parcurs zgomotul a devenit ceva suplimentar si complementar vietii mele. Ma deranja, ma enerva si se serpuia cu mare atentie pe langa nervii mei intinsi la maxim dar era ceva necesar. Omul nu e facut sa traiasca in liniste si singuratate, ci mai degraba ar suporta un ticait de neauzit decat o liniste asurzitoare. Daca fac putina liniste si imi calmez starile de neconceput, inca mai aud ceva. Ceva amuzant, ca o simfonie a vremurilor care ma scutura de neglijente si complicatii, imi seaca logica si apoi ma drogheaza cu tot felul de farmece. Este placut sa auzi si mai ales sa crezi in ceea ce auzi, atunci cand sunetele sunt chiar in interiorul tau.

Tramvai

Calatoream intr-o zi cu un tramvai. Langa mine se afla un batranel scund, incaruntit si supt. Avea o barba gri ce parea rasa de un aparat vechi, uzat care zgarie pielea. Mi-a atras atentia acest omusor cu ganduri veterane, cu pometi proeminenti din cauza pielii supte si lasate si cu privire indreptata cait spre jumatatea goala a unui pahar. Am mai observat si cum era imbracat... Purta o palarie si un palton, probabil mai vechi decat mine , amandoua de piele. Ce este mai stresant pentru mine e un lucrusor pe care l-am sesizat : de la palaria omului, pana la palton se facea  prezenta o minuscula, subtire, nelalocul ei panza de paianjen. Mai departe, pe spatele omului, umbla agitata, o gaza; un gandacel mic,mic. Am ramas crispata si raman si acum cand imi amintesc. Ce fel de mos era mosul acela? Ma gandesc la esenta sa ca la un calator atemporal, o esenta retrospectiva cu angoase si palete de culori insesizabile. Ma gandesc si azi la el ca la o mare de singuratate si suferinta si pana la urma cred deliberat ca nu el, ci viata lui este culpabila. Prin el am vizualizat cateva seri luciferice trecute dar neobservate. Si cum ar putea un om ca el sa fie fericit cand a vazut in viata prea mult, anii au trecut si acum se plimba cu o panza  de paianjen prinsa fluturand de spatele lui? Eu sunt acum inconjurata de un perete alb, crapat in linii fine din care se aud amintiri, vorbe, strigate si rasete. La baza peretelui e muschi verde plouat de roua si imi place sa il privesc pentru ca pare proaspat desi e vechi. Mai sunt prin preajma si furnicute si gazulite. Nu ma baga in seama iar eu nu le deranjez; doar le observ si imi amintesc de mosul din tramvai...

Stau si rad

Stau singura intr-o camera goala si rad. Nu stiu de ce rad. De fapt, nu stiu ce fac in ultimul timp. Nu mai am memorie, nu mai am timp, nu mai am sentimente, nu mai am stari, nu mai am nimic. Sunt o mica robotica cu accente de om nedeslusite pentru ca nu se arata. Ma privesc in oglinda din ce in ce mai des. Nu sunt o narcisista, doar vreau sa ma recunosc. Nu pot sa ma descriu si de asta tastez cuvinte. Nu ma inteleg, ma frustrez, ma enervez si apoi ma indragostesc. Nu am logica nici coerenta, eu doar stau si rad fara sa imi stiu motivele. Acum imi e dor de mine si de ce faceam inainte si ma gandesc ca poate m-am imbolnavit de ceva psihic. Spun poate pentru ca nu sunt sigura...sigura sunt doar de boala mea spirituala. Ea nu se discuta pentru ca e complicata si aproape de neinteles. Uitati-va la mine: nu mai stiu sa scriu si candva, asta era tot ce aveam. Iar imi vine sa rad de mine pentru cum ma transform. Ce sunt eu, o omida de imi permit asa ceva? Clar incep sa dispretuiesc starea asta care nici macar nu e o stare, e doar un fapt. E doar un fapt care ma face sa tremur de frica si sa ma gandesc la lucruri tammpite si fara sens tot timpul. Am devenit intr-un mod urat o persoana fara logica, sau cel putin asa mi se pare pentru ca nu ma inteleg. Si nu vad posibilitatea ca o persoana sa se uite intr-o oglinda si sa nu inteleaga. Si ma prefac ca fac ce faceam inainte, dar mint. Doar pare adevarat. Trebuie sa plec acum. pa

Fara logica dar cu inteles

Cazand plapand pe ud pamant, ma uit razand crezand ca stand acolo uitand de vant, ploaia curgand, ma va fi iertand un gand crescand. Un gand crescand, trecand prin al meu cap plapand, moartea decretand ca razand nu voi fi rezolvand nimic din starile cazand crescand pe ai mei ochi inchinzand pleoape cu lacrimi curgand. Lacrimi curgand din pleoape cuminti inchinzand alaturi de maini scriind, cuvinte incurcand, prostii vorbind fara logica fiind. Acum voi fi tacand.