Aspiratii

Pe o suprafata plana, nu am nevoi, am doar dorinte. Imi creez situatii, niciodata "limita", insa ma descurc greu cu ele. Totul pare relativ si nu incerc sa stabilesc date intre stari. Dar dupa, am timp sa ma gandesc. Si imi dau seama ca nevoile exista. Ele nu dispar, doar isi muta orizonturile. In concluzie, am nevoi. Care sunt ele? Pot raspunde cu o grimasa, pentru ca raspunsul meu nu ar avea nici logica, nici coerenta. Si totusi am puterea sa exemplific spunand ca am nevoie de mine, am nevoie de tine, am nevoie de altii, am nevoie de ce nu am, am nevoie de credinta, am nevoie de realitate si apoi de vis, am nevoie sa cred ca pot face multe si apoi sa nu, am nevoie sa nu ma mai gandesc la atatea, am nevoie sa nu simt ce nu vreau, am nevoie sa iubesc lumea in care traiesc si am nevoie de valori morale si sentimente. Am luat-o pe scurtatura si am aratat o cale spre mine. Ceva ciudat; eu nu fac astfel de lucruri. Ma gandesc, apoi ma intreb, ma decid, dupa care neg si intr-un final tai totul si o iau de la capat. Caut motive fara sa vreau sa le gasesc, adresez intrebari fara sa vreau sa imi raspunda cineva, vad in umbre, aud in spatii si transced in tot ce nu sunt. Dar despre aspiratii trebuie sa vorbim, nu? Si o aspiratie nu este o nevoie. Se presupune ca trebuie sa raspund dialogului retoric, sau nu; Dar nu vreau pentru ca nu am chef de stari deformate de ganduri; vreau esente pure care sa creeze circumstantele aspiratiei mele.Si da! Am doar una. Aspir la a ajunge cum trebuie, nu cum vreau, nu cum sunt vruta, ci la cum trebuie. Nu imi sunt impuse limite si nu imi creez tipare pentru ca nu am o minte snoaba, dar valorile morale exista si sunt puteri mult prea mari pentru ca pixul meu sa le inteleaga. Structurez tot ce se poate in speranta ca totul va lua intorsatura dorita si totusi nu vad daca drumul continuat este chiar cel cu pricina. Vad in umbre, am mai spus; repet doar pentru ca firele conectate acolo unde nu trebuie nu aduc decat ce exista si pana acum. Ar trebui sa inteleg ce se intampla in jurul meu pentru ca este timpul, insa eu incep sa rad, ochii mi se dau peste cap si gingiile nu inceteaza din a se arata. Vezi? Am o aspiratie: sa fiu cum trebuie. Nevoi am multe, dorinte nenumarate insa o singura aspiratie. Numaratorile mele se schimba odata cu varfurile noi de iarba; urca si scad ca un fir de praf paros intr-o oaza de placere si nu stau locului pentru ca nu am de ce. Motivele doar eu le caut, intrebarile doar eu le pun, doar eu omor ganduri cu ochii mei roz si doar eu pipai raze de punctualitate. Fac un memorandum in stilul mercenar si nu ma gandesc la consecinte, cel mai probabil pentru ca nu se materializeaza in trecutul viitor. Aduc pe masa decenii si nuante neologice si vad linii selenare acolo unde nu exista. Indiferentismul meu doare, dar asta e placerea mea; in concluzie, eu fac ce fac pentru ca e ce imi doresc si fac ce fac numai pentru ca pot.

Argumentare

"Dragostea e formata din contrarii care insa nu se pot desparti si care traiesc intr-o lupta permanenta cu ele insele si cu celelalte. Ca niste planete ale ciudatului, sistem solar al pasiunilor, aceste contrarii se rotesc in jurul unui soare mic. Un soare la randul lui dublu- cuplul. In dragoste totul e 2 si totul tinde sa fie 1."

Octavio Paz- "Dubla flacara"

Asertiunea lui Paz imi pare adevarata prin simplul fapt ca dragostea este ceva incert, nepalpabil, care tine umanitatea pe ganduri inca de la inceputurile ei. Niciodata nu se vor gasi raspunsuri la toate intrebarile gandite, astfel se creeaza contrarii, insa cand acestea ating tema dragostei totul se transforma in simpla nevoie de a iubi, a fi iubit si de a fi in preajma iubirii. Nimic nu mai conteaza cand contrariatii sunt indragostiti; ei nu se cearta, se iubesc. Totul tinde sa fie 1, desi pentru o relatie e nevoie de 2 tocmai pentru nevoia de a avea langa tine pe cineva. Omul nu este facut sa nu iubeasca, iar Octavio Paz exprima asta foarte bine si clar. Cosmosul asociat cu maretia sentimentului exprima perfect valoarea unui cuplu care are parte de dragoste. Omul creste iubindu-si mama, apoi adolescenta intalnita la film si termina prin a-si iubi sotia cu care imbatraneste; omul iubeste pentru ca traieste, dar traieste pentru ca iubeste.

Eu vad, deci scriu

Eu vad lumea altfel. Vad o lumina care cade pe o patura leganata de vant, ca licureste altfel prin iarba decat altii. Vad cum cresc copacii langa mine si cum iarba se micsoreaza de la frig. Vad oameni ce par grabiti care merg mai ciudat decat cum o vad altii. Vad diferit, deci scriu. Daca trec pe langa o tufa cu trandafiri imi vin in minte cuvinte si ma gandesc ce as vrea sa scriu despre ea. Vad un subiect de scris in fiecare figura umana si in fiecare fir de praf ce zboara pe langa tamplele mele. Fotografiez cu ochii mintii tot ce alt om nu poate. Inspiratia mea nu se termina, doar ia pauze. Inspiratia mea canta in culori si aude in spatii. Nu vad forme diferite, doar ochii mei sunt diferiti. Fac conexiunile altfel, mai fara logica, dar cu mai mult inteles. Folosesc psihologia ca sa sar coarda mai bine si sa nu ma mai ranesc cand pictez cu fulgi de nea topiti.  Daca totul pare ca ia o anvergura ciudata, atunci s-a facut undeva o greseala. O greseala ciudata pentru ca nu s-a dat nici o comanda de undeva de jos. Eu vad dar nu inventez viziuni; doar reactionez intr-un mod elegant, individual si filozofic. Astfel cand sunt privita lung de ochi scrutatori si pasnici, nu incep sa numar clipe de tortura psihica groteasca, eu incep sa stralucesc ca un licurici, dupa care ma sting. Ma sting pentru ca agentii mei chimici nu mai vor sa functioneze in conditiile in care nimic nu mai are continuitate, logica, sau persuasism. Si daca concluzia este ca visez cifre care alearga spre litere croite in aur nu inseamna ca daca vad nu trebuie sa am reactii finite. Eu vad, deci scriu.