Sunt lucruri...

"Sunt lucruri care se vad cu ochii, se pot simti cu inima si inchipui cu gandul, dar cu graiul omenesc nu se pot spune" zicea Slavici in romanul 'Mara'. Sustin aceasta vorba. Este ca atunci cand te intelegi cu o persoana din priviri...cand nu mai este nevoie de alte adaugari fizice pentru a obtine o conexiune benefica de comunicare si nu numai. Dar ce se intampla atunci cand prea multe lucruri sunt spuse? Voi da un exemplu real, actiune intamplata contemporan si autohton: o familie trece printr-o perioada nefasta. Au anumite probleme. In casa, tatal, cele 2 fiice, bunica, se cearta. De fata este si un verisor mai mic al fetelor care nu are nici o legatura cu ce se intampla in acea casa, si totusi stie care sunt problemele familiei si ce le cauzeaza. In timpul certii totii membrii prezenti incep sa planga: tatal, fetele, bunica, pana si verisorul cel mic. De ce? Ma gandesc ca poate prea multe au fost spuse.  Toti vrem sa ni se spuna adevarul in fata, insa nici nu il putem suporta prea bine. Este parca o povara prea mare, ori noi, ca persoane fizice insa si ca fiinte dam intotdeauna dovada de o putere extraordinara, si cu toate astea cand este vorba de egocentrism, subiectivismul nostru ne duce pana la extrema in care 'ne punem in fund' si devenim negativisti; parca masinarii de spus 'nu'. Si facem orice cand cineva ne spune direct, fara sovaiala, adevarul in fata, ca sa demonstram contrariul pentru ca nu avem curajul necesar sau energia necesara pentru a recunoaste ceea ce de fapt este atat de evident. Si ne este atat de frica de urmarile neascultarii noastre fata de adevar sau dimpotriva, suntem atat de indolenti fata de ceea ce trebuie si e corect sa fie, incat ne transformam in adevarati profesionisti in a da argumente care sa ne demonstreze nevinovatia sau care macar sa convinga oponentul la oprirea disputei. Bineinteles, pentru ca este un lucru gresit, duce la alte lucruri gresite, datorita legii reactiunii, astfel, in majoritatea cazurilor cand ceva asemanator se intampla, 'acuzatul' isi auto-vadeste  spusele, devenind decat un patetic mincinos, si totul pentru ca atunci, candva, nu a fost destul de matur si nu a avut destul curaj pentru a recunoaste adevarul.

oamenii si sfarsitul lumii

este 1:30 dimineata si abia am terminat de vizionat un film care m-a facut sa uit sa respir. se numeste The day after tomorow si va recomand acest film din toata inima. in acest film se prezinta o calamitate; din cauza incalzirii globale totul s-a deteriorat, curentii de aer s-au deplasat si totul s-a transformat intr-un dezastru natural, prezicerile climatologilor fiind ca in cateva zile se va ajunge la o a2a era glaciara. lung-metrajul a fost foarte bine facut, cu efecte speciale de calitate si actori de asemenea. in timp ce il vizionam am inceput sa ma gandesc... oare cum ar reactiona oamenii secolului 21 daca s-ar afla in fata mortii omenirii? vedeam aici tot felul de situatii lamentabile, de speriat sau de plans si parca ma transpuneam in imaginea respectiva. astfel, cand vedeam ipostazele acelea cu oamenii aflati in fata unui dezastru natural, in fata unei morti de scara mondiala, m-a facut sa ma intreb: ce am face noi, oamenii din ziua de azi, daca ne-am afla in fata unui astfel de moment? ma intreb asta pentru ca oamenii din ziua de azi-vorbind la scara mondiala-,nu mai au taria de caracter si nici macar pe cea fizica pentru a reusi sa supravietuiasca unui astfel de eveniment. in film in jur de jumatate de glob a fost salvat, insa in viata reala, care ar fi macar numarul aproximativ de eroi supravietuitori? populatia din ziua de azi se bazeaza pe puterea mintii, care este intr-adevar extraordinara, dar nu se mai stie ce inseamna sa se descurce singuri, chiar si in fata unor situatii neprevazute si grele. suntem oameni bolnaviciosi, cancerosi, obezi, cu prea putina putere fizica si psihica. oamenii aceia inteligenti din filme, oameni capabili sa supravietuiasca...in viata reala nu prea exista. in ziua de azi, si stim asta bine, oamenii care sunt atat de inteligenti incat sa prezica din date stiintifice o cataclisma, sunt oamenii cu corpuri slabe si cu boli de piele si ochi, care nu ies din casa decat daca este o nevoie imperioasa. astfel de oameni ar fi probabil primii care ar muri din cauza conditiei lor de geniu. ar fi un moment cu adevarat trist sa sti ca mori odata cu inca 2/3 din populatia globului, insa sunt mai mult ca sigura ca mai trist ar fi sa faci parte din acei 1/3 ramasi, pentru ca sti ce s-a intamplat, ai ramasite de existenta incrustate in memorie si imi imaginez ca in fiecare noapte visezi cosmarul a ceea ce ai vazut  si moartea tuturor celor apropiati. :( RIP TERRA!

Nichita Stanescu- De dragoste

ea sta plictisita si foarte frumoasa

parul ei negru este suparat

mana ei luminoasa

demult m-a uitat,-

demult s-a uitat si pe sine

cum atarna pe ceafa scaunului.

eu ma inec in lumine

si scrisnesc in crugul anului.

ii arat dintii din gura,

dar ea stie ca eu nu rad,

dulcea luminii faptura

mie, pe mine ma infatiseaza pe cand

ea sta plictisita si foarte frumoasa

si eu numai pentru ea traiesc

in lumea fioroasa

de sub ceresc.

Tudor Arghezi- Dragoste tarzie

da, te-as iubi cum ma iubesti si tu.
inim-ar spune da, cugetul nu.
te-ai asteptat valtoarea sa ma ia
si sa ma arda in dogoarea ta.
de unde te-ai ivit sa ma-mpresori
cu-atatea stele si cu-atati fiori?
nu ti-ai dat seama, si de-abia
vedeam si eu ca ai putea
sa fi copila mea.
simtirea dragostei, ades nebuna,
razlete streine le-mpreuna,
si varstele le face deopotriva.
femeie patimasa, aprinsa, uscativa,
esti tanara, trufase si frumoasa.
ma vrei al tau si-atat, si nu-ti mai pasa
de toti ai tai, de toti ai mei,
jertfiti unei femei.
ai vrut sa te desfaci dintre dantele,
sa mi te dai ca versurile mele.
betia ta prinsese de o data,
si vreai sa fi a mea detot si toata,
calcand o pravila, uitand
ca ai iesit din rand.
si te-am facut sa suferi, stiu,
in ce aveai in tine mai zvacnic mai viu.
m-am prefacut ca nu-nteleg,
ca sa ramai ce esti, si eu intreg,
si te-am jignit cu voie, sa ma ierti,
poti sa blestemi si sa ma certi,

si departarea care iti ascunde, cu plansii ochi, si coapsele rotunde.

Realitate

Realitatea mea nu imi permite deloc sa visez si de aceea, cand am impresia ca totul se preschimba in ceva aproape fantezist, ea ma anunta de fiecare data ca nu am dreptate. Si ramane acolo, in picioare, teapana si sobra, ca parte fatidica a vietii mele.