Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Ma intreb...





Stii senzatia pe care o ai cand iti merge bine de ceva vreme si dintr-o data primesti inca o palma de la viata? Sau cand ai problema dupa problema , incat obosesti psihic? Cum se numeste treaba asta in termeni filosofici? Legea compensatiei? Destin, sau ceva de genul?

Oamenii au fost atat de speriati incat au ajuns sa dea nume problemelor, inca dinainte ca ele sa existe.
Trebuie sa fim putin realisti si sa ne dam seama cand trebuie sa luptam si cand nu. Exista o selectie naturala intre ceea ce ne este de folos si ceea ce ne complica existenta. Cateodata lucrurile pur si simplu se intampla! Nu cred in destin , in coincidente, noroc si ghinion, dar pot spune cu mana pe inima ca uneori scenariile pe care le traiesc ma fac sa imi doresc sa cred in ele.

Deseori am impresia ca nu vom reusi niciodata sa fim fericiti. Suntem prea obsedati de control. Vrem sa detinem monopolul asupra fiecarui aspect al vietii personale si adevarul e ca doar o fractiune foarte mica din ceea ce ni se intampla depinde de noi. Exista zeci de alti factori; stiu ca e o afirmatie care te face sa iesi din zona ta de confort, dar este adevarul. Viata noastra depinde mult prea putin de noi, dar atat cat putem, trebuie sa o facem mai buna, mai de calitate.

Nu cumva cu totii ne dorim sa traim fara sa avem remuscari, resentimente sau pareri de rau? Ma intreb care este ingredientul secret pentru o astfel de viata…

Nu ne dorim perfectiune, dar ne dorim un trai bun. Cu cat invat mai mult imi dau seama ca putem sa atingem asta, dar ne trebuie cateva atribute care sunt de fapt cea mai grea parte a ecuatiei. Un suflet curat, pace, prietenie, sentimente adevarate, si cel mai important dintre toate…multa dragoste… Cine le mai are in ziua de azi?
Voi cum o sa va castigati fericirea?



duminică, 31 august 2014

De ce nu pot sa dorm


N-am somn cand ma gandesc la toate
Si ma gandesc destul de des;
Ca toate imi vin in gand in noapte,
Nu reusesc sa evadez.

N-am somn cand ziua trece greu,
Cand ma pietrific stand degeaba,
Ca totu-i complicat mereu
Nu reusesc sa-mi termin treaba.

N-am somn acum, n-am seara toata,
Iar gandul nu se controleaza,
Nu se calmeaza niciodata
Ma tine toata noaptea treaza.

N-am somn cand stiu atatea spaime
Si ma-ntristez mereu de ele;
Dar noaptea este numai taine
Inscrise in mii si mii de stele.

Mai trece o noapte si inca una
Incep sa ma intreb mai des:
"De ce e calma numai luna.
Iar restul vietii e plin de stress?".

vineri, 27 iunie 2014

Deznodamant



E rece noaptea, dar e clara.
Ma linisteste doar putin.
Se aude zgomotul de-afara,
Iar eu astept si tot suspin.

As vrea sa implinesc de acum
Orice dorinta ma odihneste
Dar viata e grea si imi tot spun:
"Nu poti, caci totul te opreste".

S-apoi deschid fereastra larg
O boare intunecata bate
Inca e noapte, soapte se sparg,
Tacerea pleaca in alta parte.

Si cu o viziune clara
Mi se intampla tot mai rar
Toata zidirea sa-mi apara
Ceva de care n-am habar.

Mai sunt momente de tristete,
Cand nu stii nici ce vrei, nici poti,
In jurul tau e plin de fete,
Dar nu au dragoste, sunt hoti.

Doresc tarie pana-n oase
Sa pot avea deznodamant.
Puterile sa nu ma lase;
Pot sa-mplinesc un legamant.

Ma vreau infipta in dreptate,
Cu bunatatea langa mine,
Ma vreau puternica in fapte
Si sa ajut cat pot de bine.

Astept ocazia cu lacrimi,
Astept si viata cu rabdare,
Ma uit in jurul meu, vad patimi;
Drumul e lung si lumea-i mare.

Nimic nu e degeaba aici,
Nimic nu e la intamplare;
Cu toate ca tu asta zici,
La mine lucrurile sunt clare.

joi, 26 iunie 2014

N.I.S.



Imi ploua in suflet cu de toate
As vrea sa zbor, s-ajung la nori,
Dar fiindca el e tot departe
Astept sa treaca printre stari.

Mai trece o zi, trece o luna
Timpul ni se grabeste-ncet,
Iar el vaneaza vremea buna
Sa nu ma faca sa astept.

De ce cand toata ziua-i rea,
Eu tot primesc o veste buna?
Cand el imi spune:"Esti a mea!",
Mai am rabdare inc-o luna.

De ce e nerabdarea mare,
Cand toata lumea e a noastra?
El pleaca, lumea imi apare
De ieri, de azi, o zi albastra.

Si cand pe varfuri vine acasa
Aud toti pasii pan' la mine;
Il iau in brate, nu-mi mai pasa
Decat ca l-am vazut cu bine.

miercuri, 25 iunie 2014

Arata-mi Numai Azi (ANA)


Explica-mi cum se face viata
Ma plimb prin fantezia ta
Arata-mi sufletul si fata
Arata-mi ce-mi poti arata.

Arata-mi Numai Azi durerea,
O ai ascunsa undeva,
Nu vreau sa-ti mai aud tacerea;
Nu vreau sa stiu asa ceva.

Trezeste-te din coma vietii
Si vindeca-te pan' la moarte
Asculta roua diminetii
Lasa iubirea sa te poarte,

Cu cine lupti tu, draga fata?
De cine fugi cu asa viteza?
Incetineste si asteapta,
Si vei ajunge la asceza.

Nu te adanci in straturi
Arata-mi Numai Azi, tu stii
Ca n-am venit sa iti dau sfaturi;
Astept, caci tu te vei trezi.

Iar viata se va colora
Si sunete se vor distinge
Creatia va aduna
Iar Adevarul va invinge.

Vei respira cu adevarat
Dulceata tuturor de-afara
Vei deveni om asezat
Privirea iti va fi iar clara.

Pe tine viata te iubeste,
Nu o dispretui ascunsa.
Cand amintirea mea tot creste
Si fantezia e strapunsa.

Imagineaza-ti si-mi arata
Cum este ziua ta perfecta.
Arata-mi Numai Azi , tu fata
Antagonismul ti-l accepta.

Te rog si azi, si maine iara,
Nu te ascunde inca odata,
Caci vreau in viata ta s-apara
Iubirea dintre baiat si fata.

Drum lung


Pe unde ai fost pribeaga fata,
De imi intarzii acum in prag?
Te-am asteptat intreaga viata,
M-am odihnit la drumul larg.

Stiam ca vei veni incet
Cu anevoie la final
Dar drumul stramt e si cel drept
Nu te-ai lasat luat de val.

Cand ai ajuns m-ai inviat
Caci moartea dormita in mine
Tristetea indata a plecat,
Nu mi-a urat: "Ramai cu bine".

Acum cand exaltata sunt
Iti spun ascuns si printre soapte
Drumul tau cel lung si crunt
M-a amagit noapte de noapte.

Credeam ca viata-mi va trimite
O alta fata pribegita
Dar tu esti tu, si ia aminte
La cat sunt de indragostita.

Eu plec cu sufletul-nainte
In marea vietii-nvolburata,
Caci fata ta mi-aduce aminte
De mostenirea mea curata.

Ma faci tot timpul sa traiesc
Mai mult decat stiam vreodata
Iar eu iubesc, si iar iubesc
Un suflet fara nici o pata.

Tu suflet drag, sa iei aminte
Ca drumul lung e cel mai greu;
Pe el, cel care vrea si simte,
Il vezi, si spui: "E doar al meu".

marți, 24 iunie 2014

Cine esti?


Ma trec fiori de rea credinta
Genunchii mei se lasa-n jos
Incerc sa scap de suferinta,
Dar retraiesc tot ce a fost.

Credeam odata ca din umbre
Se poate observa lumina
Dar amintirile sunt sumbre
Mai poti indeparta ruina?

Incerci si lupti pentru o viata
In care totul e doar miere;
Credinta atarna de o ata
Iar sufletul ti-e trist si piere.

Mai treci o data pe la mine
Tu, dragoste nemuritoare.
Te vreau si cred s-acum in tine,
Nu-mi fi din nou asupritoare.

La cine cazi si rogi cu lacrimi,
Cand tu esti tot ce nu-ti doresti?
La cine vrei sa scapi de patimi,
Cand tu nu reusesti sa cresti?

Ma iarta viata pentru toate
Ce nu ti-am dat si n-am facut.
Tu vino iara si ma scoate
Din traiul asta surd si mut.


duminică, 25 noiembrie 2012

Lilith







Cosmaruri de mic copil
Transformate-n anamneze
Amintesc un schimb futil
Si se lupta sa creeze.

Amintiri dintr-un cavou
Loc de tinereti pierdute
Regasesc sfarsitul nou
Al  fericirilor cazute.

Iar ielele ne-mbratiseaza
Ne dau otrava lor cea dulce
Ne-aduna pasii din amiaza
Se tanguie la Sfanta Cruce.

Morminte cad infloritoare
Danseaza bufnite  pe ele,
Fierul racneste si moare
Lilith coboara dintre stele.

duminică, 23 octombrie 2011

Am fost, suntem si vom fi



Creat-am viata din priviri
Plecat-am goi spre amintiri
Cerut-am Legii euforie
Pledat-am din apologie.

Esti firmamentul vietii mele
Mi-esti soare, luna, cer cu stele
Esti lege de nestapanit
Imi esti barbatul mult iubit.

Vom pribegi de plin amor
Voi suspina de al tau dor
Vom inmulti dragostea-n foc
Noi vom muta muntii din loc.



miercuri, 5 octombrie 2011

Schimbari

Ne  aflam in vremuri de rascruce. Pasim pe langa momentele care ne fac sa ne intrebam  ce ar mai trebui sa se intample, sau cum si cand, dar noi incepem intotdeauna cu raspunsurile, asa ca intrebarile nu mai au rost, ci doar moralitate.

            Viata ne impinge la fapte, nu este determinate de ele. Ne pune in fata ideilor de obisnuinta si supunere. Ne asigura totusi doza de schimbare a monotoniei si asta ca sa nu ne intristam ; sa nu avem timp sa ne intristam, dar noi nici nu mai stim de ce suntem tristi  si asta pentru ca mintea noastra este pe deplin stapanita de complicatiile rationarii, si anume, de ganduri.

            Renuntam la a mai simti vantul cand ne bate pe obraz; si nici nu ne mai uitam la stele ca sa ne uimim de perfectiunea lor firmamentala. Ieri am eliberat doua minute din incarcatul meu program care in fond inseamna pierderea timpului si l-am alocat privitului spre cer. In singurele doua minute pe care le-am alocat acestui lucru am zarit o stea cazatoare. Nu exista probabilitate care ar face ca eu sa vad in acea secunda atat de exacta minunea cereasca, exista doar faptul ca noi nu mai privim lucrurile frumoase si adevarate. Ne afundam in pseudo-griji, pseudo-ganduri si pseudo-probleme, toate in van. Ne afundam in desertaciune. Asadar, viata ne cere sa fim fericiti in timpuri triste. De ce? Pentru ca altfel suntem amenintati ca vom muri din cauza unei probabile depresii, sau mai rau, vom trai...

            Vremurile de rascruce in mijlocul carora ne aflam ar trebui sa ne dea de gandit si sa ne faca doritori sa stimulam schimbarile spirituale prin care suntem fortati sa trecem permanent.

            Schimbarile sunt prezente peste tot in jurul nostru: in natura, in oameni, in ganduri si ideologii, in credinte si ideologii, in credinte, dar mai ales in mintea si ochii nostrii. Omul nu este facut sa stagneze, asa cum nu este facut (de exemplu) sa stea singur. Si daca schimbarea ar putea fi benefica totul s-ar conecta mai puternic, insa ce se intampla atunci cand noi regresam? Ce se intampla  daca gandirea imi este sanatoasa , iar vorbele-mi bolnave? Unde renunta conexiunea a mai exista? Egaland cumva acest rationament cu cele de mai devreme as spune ca gandurile mele se ingusteaza, iar mintea mi se goleste. Inseamna oare asta ca mi-am pierdut indemanarea in a mai fi eu? Sau pur si simplu fac parte din oamenii care se pierd pe drumul desenat de ei insisi?

            Ducem noi oare un regim spiritual nesanatos, sau faptele determinate de viata si vremea pe care le traim sunt cele care poarta vina regresului nostru?

            Vremea schimbarilor va veni la un moment dat in viata fiecaruia, insa eu incerc sa ma rezum deocamdata la cele benefice pana nu va fi nevoie sa imi croiesc drumuri noi prin amalgamul de timpuri prezente.

sâmbătă, 16 iulie 2011

Detinem discordie


Cu marul discordiei in mana
Plecam, iubite in viata
Zambim, s-o privire spana
Observa, gandeste, inhata.

Cu marul discordiei in mana
Cantam, iubite, ‘noptarea
 Dansam si credinta atarna
Absenta aduce scaparea.

Cu marul discordiei in mana
Ne plangem, iubite, de mila
Privirea fantasme aduna
Amor nu se aduce din sila.

Cu marul discordiei in mana
Creem, iubite, extaz
Iar eu cu privire pagana
Ma schimb pe acelasi macaz.

Cu marul discordiei in mana
Ne adoram, iubite, continuu
Fara tine sunt o lacuna
Fara mine devii promiscuu.


Esti mort


Esti mort iubitul meu, in vis,
Nu iti mai vad chipul aprins
Dar te mai vad in noapte dulce
Transformat in a mea cruce.

Esti mort precum o stea cazuta
Fecioara-n amintiri pierduta
Esti carte veche, ingalbenita
Esti vietate pripasita.

Esti mort iubitul meu, in vis,
Pe tine dragostea te-a stins
Ai devenit acum lumina
Vointa-mi tie se-nchina.

Esti mort si eu te plang tarziu
Esti mort si este tot ce stiu
Esti mort si inima-mi se frange
Mort esti, durere se rasfrange.

Esti mort iubitul meu, in vis,
Si totusi parca, din abis
 O luminita stravezie
Te arunca din a mea fobie.

Esti viu iubitul meu, in viata,
Deci n-a murit a mea speranta
Visat-am, drage, a ta moarte
Dormit-am in absurditate.


marți, 7 iunie 2011

Salveaza

Salveaza-mi sufletul obscur
De spirit negru, ingandurat
Salveaza-al vietii opac tur
Intotdeauna amanat.

Salveaza azi, salveaza maine
Creeaza linii albe, line
Salveaza viata mea de caine
Tine-ma strans langa tine.

Salveaza tot ce-a mai ramas
Chiar de-i putin, chiar de-i stricat
Salveaza tot dintr-un corp tras
Chiar de-i stricat, chiar de-i ratat.

Salveaza amintiri frumoase
Din minti curate, indragostite
Salveaza intalniri prin case
De-amor si lacrimi pustiite.

Salveaza zambete aruncate
Spre ochi cuprinzatori, dar goi
Salveaza iubiri inselate
Spre oameni ce vor inapoi.

Salveaza-ma de-asa durere
Cum n-am simtit niciodata
Salveaza-ma de-atatea rele
Te voi salva si eu odata.

miercuri, 2 martie 2011

Ironie si barfa

Ironia pare o necesitate, iar barfa...o scapare... Necesitate pentru ca omul tinde sa se destinda prin jovialitate si amuzament; bineinteles ironia poate dezvolta rautate, insa presupun ca aici intervin valorile morale. Barfa imi pare o scapare a omului, o eroare pe care el o stapaneste ca o pedeapsa pentru defectele sale. O persoana care se pricepe la psihologie stie ca barfa se naste din frustrare personala. In traducere, daca un om are frustrari in legatura cu  el, indiferent daca sunt legate de aspect, inteligenta, trai, viata sociala, anumite situatii etc., incepe sa discute probleme altora. Vazand paiul din ochiul cuiva, nu mai vede barna din ochiul sau. Este clara diferenta dintre aceste doua manifestatii psihologice, insa ambele par sa fie nevoi. Parerea mea e ca ironia este arma omului inteligent. Spun asta pentru ca de obicei cand un om are facultati mintale mai dezvoltate decat media, are tendinta sa ridiculizeze, sa ironizeze pe aproapele sau. Un om este parca construit sa se mandreasca cu ce are, desi poate nu este bine, si asta il face sa se simta superior, deci, sa ironizeze pe altii, or ironia ar trebui folosita doar pentru a destinde atmosfera si pentru amuzament. Barfa este ,practic si teoretic, simpla frustrare si se manifesta prin vorbe rele spuse fara rol productiv. Voi da un exemplu: daca arunci de undeva de sus tot puful dintr-o perna, cand cobori jos mai poti aduna toate penele? Raspunsul e: cu siguranta, nu. Asa sunt si vorbele, oricat am incerca, nu mai putem recupera barfa, cuvintele rele spuse despre noi. Din motivul aceste barfa nu este cu nimic benefica, mai ales ca se naste din frustrare si rautate.

luni, 28 februarie 2011

Aspiratii


Pe o suprafata plana, nu am nevoi, am doar dorinte. Imi creez situatii, niciodata "limita", insa ma descurc greu cu ele. Totul pare relativ si nu incerc sa stabilesc date intre stari. Dar dupa, am timp sa ma gandesc. Si imi dau seama ca nevoile exista. Ele nu dispar, doar isi muta orizonturile. In concluzie, am nevoi. Care sunt ele? Pot raspunde cu o grimasa, pentru ca raspunsul meu nu ar avea nici logica, nici coerenta. Si totusi am puterea sa exemplific spunand ca am nevoie de mine, am nevoie de tine, am nevoie de altii, am nevoie de ce nu am, am nevoie de credinta, am nevoie de realitate si apoi de vis, am nevoie sa cred ca pot face multe si apoi sa nu, am nevoie sa nu ma mai gandesc la atatea, am nevoie sa nu simt ce nu vreau, am nevoie sa iubesc lumea in care traiesc si am nevoie de valori morale si sentimente. Am luat-o pe scurtatura si am aratat o cale spre mine. Ceva ciudat; eu nu fac astfel de lucruri. Ma gandesc, apoi ma intreb, ma decid, dupa care neg si intr-un final tai totul si o iau de la capat. Caut motive fara sa vreau sa le gasesc, adresez intrebari fara sa vreau sa imi raspunda cineva, vad in umbre, aud in spatii si transced in tot ce nu sunt. Dar despre aspiratii trebuie sa vorbim, nu? Si o aspiratie nu este o nevoie. Se presupune ca trebuie sa raspund dialogului retoric, sau nu; Dar nu vreau pentru ca nu am chef de stari deformate de ganduri; vreau esente pure care sa creeze circumstantele aspiratiei mele.Si da! Am doar una. Aspir la a ajunge cum trebuie, nu cum vreau, nu cum sunt vruta, ci la cum trebuie. Nu imi sunt impuse limite si nu imi creez tipare pentru ca nu am o minte snoaba, dar valorile morale exista si sunt puteri mult prea mari pentru ca pixul meu sa le inteleaga. Structurez tot ce se poate in speranta ca totul va lua intorsatura dorita si totusi nu vad daca drumul continuat este chiar cel cu pricina. Vad in umbre, am mai spus; repet doar pentru ca firele conectate acolo unde nu trebuie nu aduc decat ce exista si pana acum. Ar trebui sa inteleg ce se intampla in jurul meu pentru ca este timpul, insa eu incep sa rad, ochii mi se dau peste cap si gingiile nu inceteaza din a se arata. Vezi? Am o aspiratie: sa fiu cum trebuie. Nevoi am multe, dorinte nenumarate insa o singura aspiratie. Numaratorile mele se schimba odata cu varfurile noi de iarba; urca si scad ca un fir de praf paros intr-o oaza de placere si nu stau locului pentru ca nu am de ce. Motivele doar eu le caut, intrebarile doar eu le pun, doar eu omor ganduri cu ochii mei roz si doar eu pipai raze de punctualitate. Fac un memorandum in stilul mercenar si nu ma gandesc la consecinte, cel mai probabil pentru ca nu se materializeaza in trecutul viitor. Aduc pe masa decenii si nuante neologice si vad linii selenare acolo unde nu exista. Indiferentismul meu doare, dar asta e placerea mea; in concluzie, eu fac ce fac pentru ca e ce imi doresc si fac ce fac numai pentru ca pot.

miercuri, 16 februarie 2011

Argumentare

"Dragostea e formata din contrarii care insa nu se pot desparti si care traiesc intr-o lupta permanenta cu ele insele si cu celelalte. Ca niste planete ale ciudatului, sistem solar al pasiunilor, aceste contrarii se rotesc in jurul unui soare mic. Un soare la randul lui dublu- cuplul. In dragoste totul e 2 si totul tinde sa fie 1."
Octavio Paz- "Dubla flacara"
Asertiunea lui Paz imi pare adevarata prin simplul fapt ca dragostea este ceva incert, nepalpabil, care tine umanitatea pe ganduri inca de la inceputurile ei. Niciodata nu se vor gasi raspunsuri la toate intrebarile gandite, astfel se creeaza contrarii, insa cand acestea ating tema dragostei totul se transforma in simpla nevoie de a iubi, a fi iubit si de a fi in preajma iubirii. Nimic nu mai conteaza cand contrariatii sunt indragostiti; ei nu se cearta, se iubesc. Totul tinde sa fie 1, desi pentru o relatie e nevoie de 2 tocmai pentru nevoia de a avea langa tine pe cineva. Omul nu este facut sa nu iubeasca, iar Octavio Paz exprima asta foarte bine si clar. Cosmosul asociat cu maretia sentimentului exprima perfect valoarea unui cuplu care are parte de dragoste. Omul creste iubindu-si mama, apoi adolescenta intalnita la film si termina prin a-si iubi sotia cu care imbatraneste; omul iubeste pentru ca traieste, dar traieste pentru ca iubeste.

luni, 14 februarie 2011

Eu vad, deci scriu


Eu vad lumea altfel. Vad o lumina care cade pe o patura leganata de vant, ca licureste altfel prin iarba decat altii. Vad cum cresc copacii langa mine si cum iarba se micsoreaza de la frig. Vad oameni ce par grabiti care merg mai ciudat decat cum o vad altii. Vad diferit, deci scriu. Daca trec pe langa o tufa cu trandafiri imi vin in minte cuvinte si ma gandesc ce as vrea sa scriu despre ea. Vad un subiect de scris in fiecare figura umana si in fiecare fir de praf ce zboara pe langa tamplele mele. Fotografiez cu ochii mintii tot ce alt om nu poate. Inspiratia mea nu se termina, doar ia pauze. Inspiratia mea canta in culori si aude in spatii. Nu vad forme diferite, doar ochii mei sunt diferiti. Fac conexiunile altfel, mai fara logica, dar cu mai mult inteles. Folosesc psihologia ca sa sar coarda mai bine si sa nu ma mai ranesc cand pictez cu fulgi de nea topiti.  Daca totul pare ca ia o anvergura ciudata, atunci s-a facut undeva o greseala. O greseala ciudata pentru ca nu s-a dat nici o comanda de undeva de jos. Eu vad dar nu inventez viziuni; doar reactionez intr-un mod elegant, individual si filozofic. Astfel cand sunt privita lung de ochi scrutatori si pasnici, nu incep sa numar clipe de tortura psihica groteasca, eu incep sa stralucesc ca un licurici, dupa care ma sting. Ma sting pentru ca agentii mei chimici nu mai vor sa functioneze in conditiile in care nimic nu mai are continuitate, logica, sau persuasism. Si daca concluzia este ca visez cifre care alearga spre litere croite in aur nu inseamna ca daca vad nu trebuie sa am reactii finite. Eu vad, deci scriu.

miercuri, 5 ianuarie 2011

Frig


Un fir de frig imi intra in vene
Si ma inunda usor, usor,
Astept sa treaca si dup-o vreme,
Ma simt departe, simt ca zbor.

Un fir de frig se leaga bine
Si face noduri in al meu par,
Se vad prin aparitii fine
Creatii fara de astampar.

Un fir de frig face abuz
De tot ce reprezint acum
Si baga adrenalina-n uz
Acum apare un tot mai bun.

Un fir de frig
Manipuleaza
Incep sa strig,
Si inceteaza.


marți, 28 decembrie 2010

Odata



Am invatat ca odata ce te obisnuiesti cu el , zgomotul devine parte din linistea vietii noastre. Eu  m-am obisnuit repede cu zgomotul; cel de masini, de voci, cel facut de ceasul ticaitor si cel din mintea si sufletul meu. Pe cel din urma il mai aud din cand in cand. Vine surd si ma mai trezeste din visare si ma atentioneaza ca inca mai exista. Asta e bine. Pana la urma asa imi dau seama ca mai am un suflet. Zgomotul meu a inceput cand eu eram inca mica si inconstienta fata de mine. Pe atunci se simtea ca bucurie, si energie, si ploaie calduta de vara. Acum e o placa zgariata, care ma trezeste noaptea din somn. Si e totusi acelasi sunet mut si acelasi zgomot, deranjant de multe ori. Pe parcurs zgomotul a devenit ceva suplimentar si complementar vietii mele. Ma deranja, ma enerva si se serpuia cu mare atentie pe langa nervii mei intinsi la maxim dar era ceva necesar. Omul nu e facut sa traiasca in liniste si singuratate, ci mai degraba ar suporta un ticait de neauzit decat o liniste asurzitoare. Daca fac putina liniste si imi calmez starile de neconceput, inca mai aud ceva. Ceva amuzant, ca o simfonie a vremurilor care ma scutura de neglijente si complicatii, imi seaca logica si apoi ma drogheaza cu tot felul de farmece. Este placut sa auzi si mai ales sa crezi in ceea ce auzi, atunci cand sunetele sunt chiar in interiorul tau.

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Tramvai

Calatoream intr-o zi cu un tramvai. Langa mine se afla un batranel scund, incaruntit si supt. Avea o barba gri ce parea rasa de un aparat vechi, uzat care zgarie pielea. Mi-a atras atentia acest omusor cu ganduri veterane, cu pometi proeminenti din cauza pielii supte si lasate si cu privire indreptata cait spre jumatatea goala a unui pahar. Am mai observat si cum era imbracat... Purta o palarie si un palton, probabil mai vechi decat mine , amandoua de piele. Ce este mai stresant pentru mine e un lucrusor pe care l-am sesizat : de la palaria omului, pana la palton se facea  prezenta o minuscula, subtire, nelalocul ei panza de paianjen. Mai departe, pe spatele omului, umbla agitata, o gaza; un gandacel mic,mic. Am ramas crispata si raman si acum cand imi amintesc. Ce fel de mos era mosul acela? Ma gandesc la esenta sa ca la un calator atemporal, o esenta retrospectiva cu angoase si palete de culori insesizabile. Ma gandesc si azi la el ca la o mare de singuratate si suferinta si pana la urma cred deliberat ca nu el, ci viata lui este culpabila. Prin el am vizualizat cateva seri luciferice trecute dar neobservate. Si cum ar putea un om ca el sa fie fericit cand a vazut in viata prea mult, anii au trecut si acum se plimba cu o panza  de paianjen prinsa fluturand de spatele lui? Eu sunt acum inconjurata de un perete alb, crapat in linii fine din care se aud amintiri, vorbe, strigate si rasete. La baza peretelui e muschi verde plouat de roua si imi place sa il privesc pentru ca pare proaspat desi e vechi. Mai sunt prin preajma si furnicute si gazulite. Nu ma baga in seama iar eu nu le deranjez; doar le observ si imi amintesc de mosul din tramvai...

Stau si rad

Stau singura intr-o camera goala si rad. Nu stiu de ce rad. De fapt, nu stiu ce fac in ultimul timp. Nu mai am memorie, nu mai am timp, nu mai am sentimente, nu mai am stari, nu mai am nimic. Sunt o mica robotica cu accente de om nedeslusite pentru ca nu se arata. Ma privesc in oglinda din ce in ce mai des. Nu sunt o narcisista, doar vreau sa ma recunosc. Nu pot sa ma descriu si de asta tastez cuvinte. Nu ma inteleg, ma frustrez, ma enervez si apoi ma indragostesc. Nu am logica nici coerenta, eu doar stau si rad fara sa imi stiu motivele. Acum imi e dor de mine si de ce faceam inainte si ma gandesc ca poate m-am imbolnavit de ceva psihic. Spun poate pentru ca nu sunt sigura...sigura sunt doar de boala mea spirituala. Ea nu se discuta pentru ca e complicata si aproape de neinteles. Uitati-va la mine: nu mai stiu sa scriu si candva, asta era tot ce aveam. Iar imi vine sa rad de mine pentru cum ma transform. Ce sunt eu, o omida de imi permit asa ceva? Clar incep sa dispretuiesc starea asta care nici macar nu e o stare, e doar un fapt. E doar un fapt care ma face sa tremur de frica si sa ma gandesc la lucruri tammpite si fara sens tot timpul. Am devenit intr-un mod urat o persoana fara logica, sau cel putin asa mi se pare pentru ca nu ma inteleg. Si nu vad posibilitatea ca o persoana sa se uite intr-o oglinda si sa nu inteleaga. Si ma prefac ca fac ce faceam inainte, dar mint. Doar pare adevarat. Trebuie sa plec acum. pa

Fara logica dar cu inteles

Cazand plapand pe ud pamant, ma uit razand crezand ca stand acolo uitand de vant, ploaia curgand, ma va fi iertand un gand crescand. Un gand crescand, trecand prin al meu cap plapand, moartea decretand ca razand nu voi fi rezolvand nimic din starile cazand crescand pe ai mei ochi inchinzand pleoape cu lacrimi curgand. Lacrimi curgand din pleoape cuminti inchinzand alaturi de maini scriind, cuvinte incurcand, prostii vorbind fara logica fiind. Acum voi fi tacand.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Angoasa


Am angoasa unui proscris
Cand ma adresez in scris
Lumii de necontenit
Ce se pune pe citit.
Asa ca voi simplifica,
Ideile-mi voi arata.
Cand ma gandesc la viata mea
Imi amintesc cum a fost ea
Si imi dau seama imediat
Cate lucruri am ratat.
Am ratat o fericire,
Am ratat o nemurire,
Am ratat un gand curat
Din mintea mea de diamant.
O angoasa am avut
Sa traiesc de la-nceput,
In lumea cea adevarata
Si nu din vise creata,
Ca cea in care ma aflam
Ca cea in care vietuiam,
Nestiind de intristare,
Nestiind de indurerare.
Dar intr-o zi m-a traznit,
Realitatea m-a lovit
Chiar la momentul potrivit
Pentru ca eu m-am trezit
Din visul meu nenorocit.
Dar sa nu crezi, tu cititor,
Ca viata mea e ca un nor;
Duc o viata complicata
Insa nu una privata
De zambete si frumos,
Fericire de prisos.
Am momente si momente
Cu diferite accente
Sunt trista sau bucuroasa
Excentrica, rusinoasa.
Sunt cum pot si asa cum simt
Nu mai am de ce sa mint,
Imi permit sa ma alint
Cu toate sentimentele,
De pe toate paletele,
Cu toate culorile,
Si cu toate starile.
Am angoasa de minciuna
Sa nu o mai am cununa
Pe fereastra vietii mele,
Priveliste spre lucruri rele.
Am agoasa de minciuna
Caci pana acum mi-a fost cununa
Privirea mi-a acoperit
Din trait m-a oprit.
Nu eram adevarata
Pana nu am fost creata
De credinta, realitate
De intamplari adevarate.
Am angoasa sa revin
In visul plin de venin
In care traiam nu demult
Vis ce sper ca a trecut...

marți, 19 octombrie 2010

As vrea sa mor de cancer

As vrea sa mor de cancer si pielea sa ma doara
Pentru c-al meu suflet nu as vrea sa piara.
Oamenii din ceruri ma privesc uimiti
Cum eu duc o viata printre rataciti.
Ei sunt permisivi si o sa ma ierte
O sa ma iubeasca, nu o sa ma certe,
Insa sunt de blama si sunt vinovata
Pentru ca nu o data, eu am fost iertata.

Mintea mea a zamislit
Un plan bine faurit,
Sa nu simt ca-s vinovata
Pentru ca am fost iertata:
Eu as face o rugaciune
Sa mi se dea ca prin minune
Cancerul cel mult visat
De sufletu-mi asteptat.

Nu se poate intelege,
Dar am puterea de a alege
 Sa nu mai sufar rusinata
Pentru a mea viata purtata
Intr-un val spumos de boala
Ce m-a lasat de acum goala
De orisice bun simtamant
Care sa il duc in mormant.

Stiu ce mi se v-ntampla
Daca nu voi incerca
Sa ma schimb, sa fiu mai buna
Sa renunt sa stau pagana.

Apoi am fost intrebata:
"De ce nu vrei sa fi crutata
De cancerul de nedescris
De ce sa mori ca un proscris?".

Imediat nu am raspuns
Dar am ales un sunet mut
Sa ma gandesc la viata mea
Si la cum vremea trecea.

Eu ma simt vinovata
Ca am trecut fara plata
Prin aceasta perioada
In placeri, nemasurata.
Am trecut ca o morgana
Asa ca am scris cu o pana
In dreptul inimii, cu sange
Ca sfarsitul ma va ajunge
Dar ma doresc pregatita
Nu vreau sa ma stiu silita
Sa ma despart de nebunie
Greselile neplatite sa fie.

Pare a fi o apologie
Ce o aduc din nebunie;
Dar nu este adevarat
Sufletul mi s-a-ntepat
Cu spinul unei castitati
Ce mi-a amintit de plati.

Cancerul mi-e preferat
Ca e chin adevarat
Nu e boala crutatoare;
Te priveste scrutatoare
Si te intinde pe-al ei pat
Cu puterea unui magnat.
Te despica dureros
Te sfasie pana la os
Si achita prin tortura
Tot ce-i zamislit din ura.

Aceasta vreau si eu s-o fac
In pacat ciumos sa nu zac
Sa nu ma mai simt vinovata
Ca am trecut fara plata
Prin viata trista ne-ndurerata,
Ca o fantasma aratata.

Ceea ce-mi doresc
Este sa platesc
Pentru al meu trai
Nedescris prin grai
Ci numai de fapte
Amintite-n noapte.

As vrea sa mor de cancer si pielea sa ma doara
Sa mi se rupa carnea si viata sa imi moara
Sa nu am datorii la sufletu-mi-ntristat
Dupa ce o fericire un secol am ratat;
As vrea sa mor de cancer si pielea sa ma doara
Pentru c-al meu suflet nu as vrea sa piara.

marți, 5 octombrie 2010

Gelozie

Statea candva pe malul marii
Si se uita de-a lungul zarii,
O mama trista, ingrijorata,
C-o poveste de mult uitata.
Isi amintea si acum clar
Cum se ruga in zadar,
De al ei fiu zapacit
Ce pe mare a murit.
Se ruga aceasta mama
Dar el n-o baga in seama
Cand ii spunea sa nu se duca
Sa nu o lase sa planga,
Ca acum pe malul marii
Privind mereu de-a lungul zarii.
Baiatul ei nu asculta
Si tot timpul ii zicea:
"Mama marinar ma fac
Sa aduc bani multi-un sac,
Sa traiesti cum se cuvine
Deci nu te supara pe mine
Si da-mi o binecuvantare
Ca sa pot pleca pe mare."
Mamuca plangea amarnic
Dar totul era zadarnic
Baiatul ei oricum pleca
Pe Marea Neagra se pierdea.
Cu inima inclestata
Si tot timpul-ngrijorata,
Astepta biata femeie
Marea Neagra sa ii deie
Preaiubitul fiu-napoi
Sa fie iar amandoi.
Si femeia a ramas
Cu o poza si un glas
Ce ii tot spunea ca pleaca
Dar ca o sa se intoarca
La el acasa, fericit
Dupa ce va fi reusit
Bani cu miile sa faca
In saracie sa nu zaca.
Si baiatul a reusit,
Dar cand sa se-ntoarca fericit
Marea Neagra l-a-nghitit
Cum a sa mama a presimtit.
Iar cand sarmana a aflat
A intrebat cu adevarat:
"Furtuna, de ce mi l-ai luat?
Ca n-am vrut sa-l-mpart?
Furtuna, ai devenit geloasa
Si cu o mana nemiloasa
Ai luat viata din el
Dragul mamii, mititel,
Cat dor imi va fi de el."
Si de atunci ea sta sarmana
Si-o intreba pe farmazoana,
Pe Marea Neagra cea geloasa
Ce i-a luat un fiu din casa
Si-a inapoiat o amintire stearsa
Si asa statea pe malul marii,
Si se uita de-a lungul zarii
O mama trista, ingrijorata
Cu o poveste de mult uitata.



sâmbătă, 25 septembrie 2010

Dragostea neimpartasita doare. De ce?


Cu o privire de suprafata o sa spun ca doare pentru ca omul care iubeste simte nevoia de afectiune si nu orice afectiune, ci a celui iubit si ca simte un dor puternic desi poate persoana iubita nu este departe de el... Mdaa... Nu imi prea vine sa cred asta... Adica, da, iti este dor si te gandesti la acea persoana, vrei atentie si afectiune din partea ei. Dar daca mai exista motive psihologice ascunse? Din discutiile cu profesoara de psihologie de la clasa am inteles ca totul depinde de la caz la caz si ca mai intotdeauna omul are, nu problema de suprafata care pare a fi cea reala cat o cu totul alta problema psihologica ascunsa in spiritul si mintea sa de om. Asadar, sa prezint putin situatia. Un baiat se indragosteste de o fata si ii ofera, in mod spiritual ce are el mai bun. Ii ofera afectiune fara ca fata sa o ceara, are grija de ea-chiar daca doar cu mintea-, desi poate fata nu are nevoie, ii vorbeste mai frumos decat le vorbeste altora, o face sa rada, face tot posibilul sa ii fie bine, daca e trista parca se intristeaza si el. Vine apoi timpul sa ii afle sentimentele ei. O cauta, ii vorbeste iar ea ii spune ca ii este un prieten cu adevarat bun nu un adevarat iubit. Baiatul se simte ranit. Si acum intreb: De ce? Si consider astfel: e ranit ca a oferit afectiune fara sa primeasca in schimb nici macar o multumire pentru ca fata nu a observat acest lucru, e ranit pentru ca a avut incredere in ea,or ea a avut incredere in el doar pentru ca il credea 'fratiorul' ei mai mare, e ranit orgoliul lui pentru ca a fost refuzat ca om, e ranit in esenta pentru ca a vazut ca tot binele pe care i l-a facut a fost spre rau, e ranit pentru ca vede ca persoana in care vedea tot frumosul si binele din lume l-a dezamagit, este ranit si nu neaparat pentru ca ii este dor; nu ii este dor, dor iti este cand nu vezi mult timp o persoana iubita. Pana la urma este dezamagit ca nu ti-ai atins parca scopul in viata de a fi cu persoana respectiva. Si iti este ranit orgoliul. Este ca si cum ti-ai petrecut foarte mult timp in elaborarea si pregatirea unei cai de a fi cu persoana iubita si in cateva momente, cand a spus 'nu' calea aceea a fost maturata in intregime. Asa ca da. Esti ranit. Te-ai gandit vreodata la aspectele astea? Eu da. Si mi-as dori ca omul sa poata iubi desi nu ii este impartasita dragostea. Macar de am putea iubi fara sa asteptam ceva in schimb. Multumirea noastra sa fie doar faptul ca ni se umple sufletul si inima cu iubire. Golul cauzat de lipsa persoanei respective sa fie umplut cu dragostea ce i-o purtam. Insa nu. Nu putem pentru ca ne implicam cu totul pentru iubit/a si ne aruncam parca in gol fara o parasuta pentru salvare cand facem asta. Cand iubim, ar trebui sa mai pastram ceva si pentru noi; poate asa nu se va mai suferi atat.

marți, 14 septembrie 2010

Multumesc!

     La varsta de 55 de ani ma simteam in sfarsit implinit. Aveam o situatie financiara foarte buna, o sotie, prieteni, sigur ca sanatatea mea nu era tocmai la fel ca la 30 de ani, insa nu ma interesa deoarece ma simteam implinit pe plan spiritual si asta ma multumea. Ma credeam o persoana inteleapta si simteam ca Dumnezeu mi-a pregatit ceva cu adevarat nemaipomenit si nemaintalnit.
     Acum, la 50 de ani de la acea intamplare pot spune, cu mana pe inima, ca Dumnezeu m-a iubit si mi-a oferit o noua viata. Am trait!
     In prezent am varsta de 72 de ani si va voi povesti minunata mea experienta; experienta care la inceput am considerat-o un blestem si o monstruozitate atroce.
     Dupa cum spuneam si mai devreme, la varsta de 55 de ani traiam in vila mea fastuasa de la tara cu nevasta mea care era cu 21 de ani mai tanara decat mine. Eram impreuna de 4 ani.
     M-am casatorit cu ea pentru ca o iubeam. S-a casatorit cu mine pentru ca, spunea ea, imi iubeste intelepciunea, bunatatea si starea de calm si siguranta pe care i-o ofer. O credeam.
     Eu sufeream de o boala grea la inima, ceea ce nu imi permitea sa tin pasul cu toate nevoile ei. Insa eram multumit caci finul meu, un tanar de 26 de ani o ajuta cu tot ce se putea: treburi gospodaresti, administratie, problemele economice ale casei etc.
     Aveam incredere in el sa ii las pe mana atatea responsabilitati pentru ca de mic statuse pe langa mine si imi era drag de el.
     Intr-o zi blestemata am aflat insa ca preiubitii mei, finul si nevasta, nu aveau o simpla relatie de rudenie si ajutor reciproc. Ea ma insela cu el. Aflarea adevarului m-a distrus fizic si psihic. Am facut un preinfarct puternic, iar peste 3 zile am facut infarct. Am murit. Sau cel putin asa parea.
     Deodata ma trezesc. Ma simteam murdar, sufocat si tot corpul ma durea. Aveam o migrena ingrozitoare ce ma facea sa imi doresc sa imi crape capul si simteam o durere acuta in dreptul plamanilor si rinichilor. Cand am inceput sa devin ceva mai constient si nu mai simteam acea stare cronica de amorteala dureroasa ca si cum mi-ar exploda toate maruntaiele, mi-am dat seama ca ma aflam intr-un fel de spatiu mic, intunecos, inchis si solemn ce mirosea ingrozitor. Parea a fi un fel de cutie... parea... Dumnezeule!!! Era un sicriu. Auzeam clopote. Auzeam femei bocind. Si preotul... Am inceput sa bat cu pumnii in capacul sicriului, sa ma zbat si sa lovesc cu picioarele in lemn. Plangeam... Urlam...
     Din afara sicriului se auzeam tipete de teroare: " A inviat! Mortul a inviat! Imposibil!".
     Am fost scos de urgenta din cutia mortuara. Lumina soarelui ma orbea si totusi vedeam figurile unor necunoscuti ce erau ingropate in teroare, frica si lacrimi. Dar nu ii cunosteam si in inconstienta mea mentala eram sigur ca nu imi pierdusem memoria pentru ca imi aminteam foarte clar cele intamplate si motivul din a carui cauza am pseudo-murit.
     Vedeam o femeie si un copil care trageau de mine si tipau plangand: "Vorbeste ma! Vorbeste! Spune ceva! Ce ai?".
     Dar nu. Nu ii stiam. Am lesinat. M-am trezit intr-o camera de spital, infometat si slabit; am inceput sa strig dupa o asistenta sau un doctor.
     Intra pe usa un domn inalt, cu cioc, ce parea a fi un doctor insa cu functii mai inalte. A inceput sa imi spuna ca el presupune ca am suferit o coma profunda sau un fel de moarte temporara. Imi punea o gramada de intrebari insa nu stiam sa raspund la ele pentru ca el ma confunda. Imi spunea ca femeia si copilul pe care i-am vazut la inmormantare sunt nevasta si fiul meu si ca vor sa ma vada; afirma ca sunt singurele mele rude si ce este cel mai ciudat e ca imi povestea cum am murit muscat de un sarpe veninos pe cand lucram pe camp pentru a obtine o bucata de paine. Confuz, dar nu adevarat. In schimb el parea atat de sigur de ceea ce zice, or eu aveam amintirile si cand le-am povestit detaliat, pe fata lui s-a asezat o figura solemna si ingrijorata.
      Am fost dus intr-o baie pentru a ma spala; mi s-au dat haine noi si tot ceea ce era necesar.
      Cand ma dezbracam ma uitam la mainile si picioarele mele. Erau mai ferme, ca ale unui tanar si acoperite de par negru si sanatos. Ironic, dar paream mai tanar. M-am dus spre o oglinda si cand am vazut imaginea ce aparea am inceput sa tip. In reflectia oglinzii se afla un tanar aratos ce nu trecuse de 25 de ani (am aflat ulterior ca pe atunci, corpul in care ma aflam avea 22 de ani) cu un corp muncit, par negru, des si ochi caprui. Nu se vedea nici un fir alb sau riduri. Dar nu eram eu; era o alta figura, mai frumoasa, mai tanara. Unde era corpul acela ramolit care aproape impietrise intr-o casa plina de pastile?
     Timp de o ora nu m-am putut misca din loc si nici lua ochii de la imaginea din oglinda.
     Intr-un final, incercand sa ma linistesc si calmez am gasit explicatia ca sufletul, spiritul meu se afla in alt corp, pentru ca eu aveam toate acele amintiri nefaste intiparite cu acuratete in mintea mea.
     Am iesit din baie si in drum spre cabinetul doctorului am auzit o discutie intre 2 asistente:
     "-Nu e posibil asa ceva.
      -Doctorul l-a pus sa citeasca pentru a vedea cum sta cu memoria si nu numai ca stia sa citeasca cursiv, insa mai stia inca 3 limbi straine.
      -Esti sigura? Iti amintesti ca el este un taran de pe camp, cu unghiile murdare de noroi care abia silabiseste o propozitie din cartea aia.
      -Absolut!"
     Asta si inca cateva discutii m-au convins ca prezumtia mea este adevarata. Incepusem deja sa ma gandesc la un plan pentru a face ceva cu viata mea, sau a nu face, dar trebuia sa scap din spitalul ala. Am fugit si ma indreptam spre casa. Nervii si furia m-au napadit fulgerator imediat dupa ce am inceput sa imi constientizez realmente situatia. Acum sanatatea imi permitea sa fac tot ce imi doream.
     Drumul spre casa a durat 3 ore. Cand am ajuns, toata casa era in doliu, pana si angajatii.
     Ii gasisem. Nenorocitii care m-au omorat cu tradarea lor! Cand am intrat toata lumea si-a intreptat atentia spre mine.
     Le-am povestit si desigur, nu am fost crezut asa ca le-am dovedit. Familia mea avea secrete. Secrete stiute doar de mine si ceilalti 2 nenorociti.
     Ea a lesinat, el a ripostat. A incercat sa ma injunghie cu o foarfeca luata in graba de pe o masa. Ne-am incaierat; eu am iesit cu cateva taieturi si vanatai, insa el, in lupta noastra a ajuns cu plamanul perforat de propria-i arma. A murit.
     Pe ea am dat-o afara din casa dupa ce am lasat-o fara nici un ban. Am incercat sa imi continui viata in postura, mai bine spus, corpul acelui barbat tanar si am reusit din moment ce, dupa calcule, acum am 105 ani. Desigur, dupa ce ti se intampla asa ceva, nu mai poti duce o viata asemanatoare unui om normal insa o poti mima. Cateodata aveam momente de nebunie si cand eram din nou constient de mine, ma aflam prin alte locuri ale satului, spre exemplu in apropierea bisericii sau caminului cultural. Se intampla ca amintirile sa fie atat de dureroase incat simteam si dureri fizice insuportabile.
     Cu toate acestea, sunt fericit ca a fost asa; fericit intr-un mod paradoxal. Am trait!
     Acum, am o gandire milenara...

Timp

Este o absurditate ceea ce se preconizeaza. Lumea nu stie cu adevarat despre ce vorbeste. Timpul este ca un fir de ata de care atarna integritatea si totalitatea spiritului lor de oameni. Timpul este de fapt ceea ce, pe ei, ii face sa se simta in siguranta si le da impresia ca au anumite lucruri sub control. Omul este mic si neinsemnat pe langa celelalte monstruos-de-mari lucruri de pe pamant, omul e pacatos si slab, stie ca este vulnerabil si tocmai de aceea crede ca, cu ajutorul unui ceas isi poate tine viata sub control. Sunt constienta de faptul ca ei ar intra in panica daca nu ar exista o masuratoare care sa echivaleze cu pierderile lor. Ei dau vina pe imposibil: "nu am reusit sa imi termin treburile pentru ca nu am avut timp". Cum ai putea sa nu ai timp, daca el este prezent si curge cu continuitate? Ar trebui,-daca tot avem privilegiul de a ne pseudo-administra viata- sa ne distribuim cu calm si inteligenta toate obiectivele. Totusi, nu cred in timp. Conceptul de timp ma bate si invinge. Timpul imi pare ceva maleabil si parsiv care ne pierde. Pot sa ma ascund de trecerea lui in spatele unor fraze nereusite, dar deocamdata sunt tanara si daca gresesc, pot da vina pe naivitatea varstei. Nu cred in timp multumita acelor momente cand nu fac nimic, insa trec ore in sir, sau fac o multime de lucruri si totusi timpul nu trece. Timpul ne tradeaza si pare sa aiba o inteligenta artificiala invincibila. Ma uit la ceasurile din casa, insa miscarile lor veterane nu ma conving absolut deloc. Timpul curge, nu are perioade de zi, de noapte, de iarna, ori vara; Acelea sunt anotimpuri si zile. Timpul e altceva si oricat am incerca nu il vom putea face sa incapa intr-o cutiuta ticaitoare.

luni, 6 septembrie 2010

Noaptea


Noaptea, ma pun in pat, dar nu adorm imediat. Reflectez la ziua ce a  trecut, si la cea care va veni si le trimit un gand bun si unul rau. Apoi stau cu frica in san si am urechile ciulite si astept sa aud ceva infricosator, dar rareori se mai aud in departarea mea apropiata cativa decibeli. Mai tarziu ma focusez pe un ceva, care devine ulterior centrul universului meu pe timp de noapte. In acelasi timp imi doresc o prezenta, dar pe o alta o displac, chiar urasc. Bineinteles, niciuna din cele doua nu apare. Presupun ca pana la urma o sa raman asteptand cu degetele tocite si ochii bolnavi, pana cand creierul si constiinta mea vor intelege ce este de inteles. Totul incepe cu ceva nou si nimic nu se pierde, ci se metamorfozeaza, asadar voi fi asteptand pana cand cineva va reactiona cu destinul si imi va pozitiona corect soarta. Am o oarecare dependenta pentru ganduri, o dependenta care s-a accentuat tot din vina mea. Nu cred ca este ceva rau, dar nici bun nu poate fi, si atunci, cred ca ar trebui sa las timpul sa treaca cum obisnuieste el ca sa imi pot da seama de categoria situatiei. Si din ceea ce este adevarat aici imi pot da seama ca nu ma pot misca prea mult in sfera de cristal pe care par sa o creez cu ajutorul unor ochi scrutatori, si dependenti si ei de un creier care gandeste foarte spurcat. Si nu; aici nu vorbeam despre mine, ci despre ceilalti care isi procura impresii false, la fel cum faceam si eu candva. Asadar, noaptea, ma pun in pat, dar nu adorm imediat.