Schimbari

Ne  aflam in vremuri de rascruce. Pasim pe langa momentele care ne fac sa ne intrebam  ce ar mai trebui sa se intample, sau cum si cand, dar noi incepem intotdeauna cu raspunsurile, asa ca intrebarile nu mai au rost, ci doar moralitate.

            Viata ne impinge la fapte, nu este determinate de ele. Ne pune in fata ideilor de obisnuinta si supunere. Ne asigura totusi doza de schimbare a monotoniei si asta ca sa nu ne intristam ; sa nu avem timp sa ne intristam, dar noi nici nu mai stim de ce suntem tristi  si asta pentru ca mintea noastra este pe deplin stapanita de complicatiile rationarii, si anume, de ganduri.

            Renuntam la a mai simti vantul cand ne bate pe obraz; si nici nu ne mai uitam la stele ca sa ne uimim de perfectiunea lor firmamentala. Ieri am eliberat doua minute din incarcatul meu program care in fond inseamna pierderea timpului si l-am alocat privitului spre cer. In singurele doua minute pe care le-am alocat acestui lucru am zarit o stea cazatoare. Nu exista probabilitate care ar face ca eu sa vad in acea secunda atat de exacta minunea cereasca, exista doar faptul ca noi nu mai privim lucrurile frumoase si adevarate. Ne afundam in pseudo-griji, pseudo-ganduri si pseudo-probleme, toate in van. Ne afundam in desertaciune. Asadar, viata ne cere sa fim fericiti in timpuri triste. De ce? Pentru ca altfel suntem amenintati ca vom muri din cauza unei probabile depresii, sau mai rau, vom trai...

            Vremurile de rascruce in mijlocul carora ne aflam ar trebui sa ne dea de gandit si sa ne faca doritori sa stimulam schimbarile spirituale prin care suntem fortati sa trecem permanent.

            Schimbarile sunt prezente peste tot in jurul nostru: in natura, in oameni, in ganduri si ideologii, in credinte si ideologii, in credinte, dar mai ales in mintea si ochii nostrii. Omul nu este facut sa stagneze, asa cum nu este facut (de exemplu) sa stea singur. Si daca schimbarea ar putea fi benefica totul s-ar conecta mai puternic, insa ce se intampla atunci cand noi regresam? Ce se intampla  daca gandirea imi este sanatoasa , iar vorbele-mi bolnave? Unde renunta conexiunea a mai exista? Egaland cumva acest rationament cu cele de mai devreme as spune ca gandurile mele se ingusteaza, iar mintea mi se goleste. Inseamna oare asta ca mi-am pierdut indemanarea in a mai fi eu? Sau pur si simplu fac parte din oamenii care se pierd pe drumul desenat de ei insisi?

            Ducem noi oare un regim spiritual nesanatos, sau faptele determinate de viata si vremea pe care le traim sunt cele care poarta vina regresului nostru?

            Vremea schimbarilor va veni la un moment dat in viata fiecaruia, insa eu incerc sa ma rezum deocamdata la cele benefice pana nu va fi nevoie sa imi croiesc drumuri noi prin amalgamul de timpuri prezente.