Du-te tu...

Du-te tu pentru mine, eu nu mai vreau. Lasa-ma lasa nevrednica in umbra si pierzanie, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Sa imi pocneasca inima in piept si sa fuga ca de ciuma, sa ma lase moarta fara de mine si tine, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Sa se surpe cerul si pamantul peste ochii si gura mea, daca mai indraznesc sa nenorocesc pui dumnezeiesc cu vorba si privirea mea blestemata, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Fericita sa fiu ,cand fericire voi da, si trista sa fiu cand tristete voi plasmui, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Sa ma incarnez in floare urat-mirositoare sa indepartez frumosul, si sa ma incarnez in planta carnivora sa simt gust de durere, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Sa ma taie si sa ma omoare daca raman, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Sa cad acum din picioare si oloaga sa raman, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau, o sa merg si eu pentru tine cand nu o sa mai vrei.

Sunt lucruri...

"Sunt lucruri care se vad cu ochii, se pot simti cu inima si inchipui cu gandul, dar cu graiul omenesc nu se pot spune" zicea Slavici in romanul 'Mara'. Sustin aceasta vorba. Este ca atunci cand te intelegi cu o persoana din priviri...cand nu mai este nevoie de alte adaugari fizice pentru a obtine o conexiune benefica de comunicare si nu numai. Dar ce se intampla atunci cand prea multe lucruri sunt spuse? Voi da un exemplu real, actiune intamplata contemporan si autohton: o familie trece printr-o perioada nefasta. Au anumite probleme. In casa, tatal, cele 2 fiice, bunica, se cearta. De fata este si un verisor mai mic al fetelor care nu are nici o legatura cu ce se intampla in acea casa, si totusi stie care sunt problemele familiei si ce le cauzeaza. In timpul certii totii membrii prezenti incep sa planga: tatal, fetele, bunica, pana si verisorul cel mic. De ce? Ma gandesc ca poate prea multe au fost spuse.  Toti vrem sa ni se spuna adevarul in fata, insa nici nu il putem suporta prea bine. Este parca o povara prea mare, ori noi, ca persoane fizice insa si ca fiinte dam intotdeauna dovada de o putere extraordinara, si cu toate astea cand este vorba de egocentrism, subiectivismul nostru ne duce pana la extrema in care 'ne punem in fund' si devenim negativisti; parca masinarii de spus 'nu'. Si facem orice cand cineva ne spune direct, fara sovaiala, adevarul in fata, ca sa demonstram contrariul pentru ca nu avem curajul necesar sau energia necesara pentru a recunoaste ceea ce de fapt este atat de evident. Si ne este atat de frica de urmarile neascultarii noastre fata de adevar sau dimpotriva, suntem atat de indolenti fata de ceea ce trebuie si e corect sa fie, incat ne transformam in adevarati profesionisti in a da argumente care sa ne demonstreze nevinovatia sau care macar sa convinga oponentul la oprirea disputei. Bineinteles, pentru ca este un lucru gresit, duce la alte lucruri gresite, datorita legii reactiunii, astfel, in majoritatea cazurilor cand ceva asemanator se intampla, 'acuzatul' isi auto-vadeste  spusele, devenind decat un patetic mincinos, si totul pentru ca atunci, candva, nu a fost destul de matur si nu a avut destul curaj pentru a recunoaste adevarul.

Incapabili de a ne pastra. indiferent de ce inseamna asta

am in fata mea o fetita adorabila de 2 ani si jumatate, care la intrebarea adresata: cati ani ai tu?, mi-a raspuns: dui ani ci giutate, pentru ca de abia au inceput sa ii iasa cateva cuvinte stalcite din gurita aia mica si rotunda. are parul lungut, blondin si carliontat de la jumate, imbracata bineinteles in roz, cu niste obraji mari si moi care parca nu ii lasa cuvintele sa iasa din gura si cu o fata rotunda si bucalata pe care stau asezati 2 ochi mari, caprui si un nas mic si dragut. tocmai a rontait 2 bomboane, in timp

  ce incerca sa imi recite o poezie, din care nu am inteles nici macar un cuvant. in schimb, am inteles ce mi-a zis imediat dupa si anume: 'boboana rociu nu-i buna, deci, mmmmm, o sa vleau unul abashtru', in traducere: nu i-a placut bomboana rosie asa ca a vrut una albastra, care era de fapt verde... am inteles, desigur, cu greu, a trebuit sa o intreb de 3 sau 4 ori ce a spus, insa a fost placut, pentru ca o vedeam atat de simpla, de necomplicata, nederanjata de faptul ca o tot intrebam ce incerca sa imi spuna. era atat de senina si parca seninatatea ei ma multumea si pe mine. mi-a venit astfel in cap urmatoarea intrebare: de ce se comp

 lica omul in raport si concordanta cu inaintarea in varsta? altfel spus: progresiv. este adevarat ca un copil nu are probleme, griji, poate, nici macar sentimente de bucurie si tristete cu adevarat reale si ca la cealalta extrema omul matur este exact inversul unui copil, insa, de ce nu este posibil sa fie cum vrea el, cum poate el, cu problemele si grijile sale, insa simplu si necomplicat? stiu ca, cel mai probabil, asa ceva nu exista, insa sunt om si am dreptul si totodata responsabilitatea sa intreb: de ce?

copiii iau totul ca atare, asa cum li se ofera, pe cand oamenii maturi, sub majoritatea circumstantelor, incep sa se gandeasca la intelesuri si subintelesuri, la simbolistica sau suprafata etc. chiar eu ma complic punandu-mi astfel de intrebari, fapt pentru care ma si intreb de ce simt nevoia sa fac acest lucru.

si totusi, traind categoric intr-o lume complicata si plina de complicatii, cum ar fi o lume simpla? este posibil ca simplul sa devina in timp, sub-mediocru, plictisitor, poate chiar agasant, ori dimpotriva, sa fim obisnuiti cu el si sa nu ne imaginam lumea fara protectia sa?


la urma urmelor, omul se complica progresiv inconstient, nu voluntar, deci datorita proprie-i fiinte si concept de "om", asa ca presupun ca asa e drept, normal si logic. nu stiu de ce, dar cel putin, pentru moment, asa pare a fi cel mai bine.

Frumusete luciferica

de o frumusete luciferica care te ademeneste si intriga; care ademeneste si despica. al carei suras este moartea si care cu numai un clipit iti rupe oasele din corp si cu numai o privire te umple de cancer si buba si cu numai o atingere te secatuieste de carnea-ti si te inveleste in ceara fierbinte. de o frumusete luciferica, un trup care te tulbura si inbolnaveste, si te lasa cazut inconjurat de fiare grotesti, tu ramas in delir si deriva, murind dupa o mangaiere viermanoasa. si sti cum o mangaiere de o frumusete luciferica iti face rau cand pielea ti se rupe si te doare fara sa curga sange, decat venin negru din spin de trandafir malefic, abominabil servitor al unei fiinte de o frumusete luciferica.

Am chef sa scriu

de multe ori am un sentiment ca cel din acest moment, prin care pur si simplu simt nevoia sa scriu si poate nu despre ceva anume. vad lucruri zilnic, senzorii ochilor mei le observa pe toate si ma gandesc in mod particular ca vreau sa scriu despre ele. imi formez deseori pareri despre ce vad in jurul meu; de fapt, fac asta tot timpul. pot spune ca sunt o persoana care judeca ceea ce o inconjoara. incerc totusi sa pastrez o limita si sa nu judec ma persoanele, ci ideile, gandurile, situatiile, intamplarile. poate ca este sau nu bine ca fac asta, dar pana acum aceasta judecata a mea m-a adus in circumstante si momente primordiale ale vietii mele. imi place cum traiesc pentru ca aproape zilnic invat cate ceva de la mine, in special. ma iubesc pe mine insami si ma respect, tocmai de aceea sunt capabila sa ma autoinvat ceea ce, poate, nu stiu inca. sunt constienta de faptul ca viata e prea scurta ca sa invat din propriile greseli si daca am privilegiul sa aflu dintr-o situatie aproximativ apropiata mie, despre o greseala savarsita dupa care a urmat in mod logic consecinta ei, de obicei invat ceva din ea. azi, mi s-a demonstrat inca o data ca oamenii nu trebuie judecati de la prima vedere; poate nici de la urmatoarea, sau ultima. mi s-a demonstrat cum, un om care iti poare parea perfect normal si lucid, poate fi sociopat, delirant sau pur si simplu bolnav de moment. poti sa judeci un om si sa ii atribui calitati sau defecte nefondate si eronate. este posibil. pana la urma, omul este facut, printre altele, pentru a gresi, sau cel putin asa am citit in niste carti mari si prafuite. in mod dubios, si din pacate, in ultimele zile am fost martora si protagonista a unor nefericite intamplari, in care personajele negative erau persoane cred, bolnave psihic sau obsedate. nu genul de persoane bolnave de care iti e mila si vrei sa le duci la un spital unde sa primeasca ajutor medical, ci persoanele din cealalta extrema, cele care iti provoaca scarba si ai vrea sa fie pedepsite pentru ceea ce fac; persoanele care fac rau. par perfect normale, insa in secunda urmatoare te agreseaza, sunt violente, scarboase. cel putin eu asa am simtit. inca o data judec. si ce daca? astfel mi-e gandirea. prima data le-am catalogat drept normale, dovedindu-mi pe urma contrariul. deci, pe cine ar trebui sa dau vina sau sa fiu suparata? pe ele, pentru ca mi-au tradat increderea acordata, ca fiind persoane normale, poate chiar moralistice, sau pe mine pentru ca am gresit presupunand asta despre ele devenind intr-un fel naiva crezand ca orice om merita prezumtia de om cinstit, sau macar normal? si pana sa imi auto-raspund la intrebarea asta, care este in final limita de normal? ce mai este in ziua de azi normal? pentru ca, pe Terra din ziua de azi, lumea e grabita, nepasatoare, intoleranta, independenta, eficace, vivace, volatila, rautacioasa etc. acestea sunt cateva atribute; minuscul de putine. care este normalul? pana la urma cred ca nu noi, oamenii, tinem pasul cu limita de normal, ci el se adapteaza schimbarilor noastre. oare acest fapt este normal? vreau sa cred ca nu, deoarece in acest deceniu si jumatate trait de mine, lumea nu s-a schimbat in bine, si nu o va face nici in viitor, iar asta ar duce normalul pana la o limita rea, in care, in mod obisnuit nu ar fi trebuit sa se ajunga in veci. se stie ca nimic nu dispare, nimic nu apare, nimic nu se pierde, sau castiga, ci totul se schimba. dar oare, aceasta materie bruta ce ne-a format odata lumile si existenta, nu se va uza dupa atatea circuite de schimbare continua? si aceasta intrebare ma conduce la urmatoarea: daca intr-adevar aceasta materie, prea-prelucrata, chiar se va uza, ce reactiune monumentala, chiar catastrofala, va fi atunci? mama, care tocmai a intrat in camera, crede ca sunt la varsta intrebarilor, si totusi, eu cred ca nu varsta mea e de vina, ci mintea. ma consider o persoana capabila sa vada oarecum si prin simboluri, sau care, cel putin are o viziune si vizibilitate mai mare asupra ceea ce vede sau stie, nu mult insa. totusi constientizand ca sunt o mediocra, ma uit in jurul meu si ma intreb: cei care au inventat tot ce ma inconjoara , cei care au luat parte la materia enuntata mai sus, ce fel de persoane sunt? ce fel de gandire au? s-au nascut cu ea sau au dobandit-o in timp? si daca au dobandit-o as vrea sa stiu cum, pentru ca, inteligenta, experienta si cunoasterea imi par cateva obiective extraordinar de fascinante si absolut necesare omenirii. desigur, necesare si absolut dorite si in viata mea. privind oarecum subiectiv aceste 3 mirobolante obiective, realizez ca mi-ar placea cu adevarat sa le am insa, niciodata, spunand asta intr-un mod pueril, nu mi-ar placea sa fac parte dintr-o conditie de geniu. paradoxal vorbind, sa ajung sa fiu o persoana geniala. nu mi-ar placea datorita propriei conditii prin care as fi singura si mai mult ca sigur nefericita, murind de tanara de vreo boala ce m-ar fi macinat toata viata. intr-adevar as fi reusit sa aduc universului cateva omagii, inventand poate ceva nou, sau ramanand pe veci in istorie, insa pentru mine, gandind cu incapacitatea mintii mele de acum, nu cred ca ar fi de ajuns daca nu as fi fost fericita.

pentru moment, mintea mi s-a golit. la revedere!

oamenii si sfarsitul lumii

este 1:30 dimineata si abia am terminat de vizionat un film care m-a facut sa uit sa respir. se numeste The day after tomorow si va recomand acest film din toata inima. in acest film se prezinta o calamitate; din cauza incalzirii globale totul s-a deteriorat, curentii de aer s-au deplasat si totul s-a transformat intr-un dezastru natural, prezicerile climatologilor fiind ca in cateva zile se va ajunge la o a2a era glaciara. lung-metrajul a fost foarte bine facut, cu efecte speciale de calitate si actori de asemenea. in timp ce il vizionam am inceput sa ma gandesc... oare cum ar reactiona oamenii secolului 21 daca s-ar afla in fata mortii omenirii? vedeam aici tot felul de situatii lamentabile, de speriat sau de plans si parca ma transpuneam in imaginea respectiva. astfel, cand vedeam ipostazele acelea cu oamenii aflati in fata unui dezastru natural, in fata unei morti de scara mondiala, m-a facut sa ma intreb: ce am face noi, oamenii din ziua de azi, daca ne-am afla in fata unui astfel de moment? ma intreb asta pentru ca oamenii din ziua de azi-vorbind la scara mondiala-,nu mai au taria de caracter si nici macar pe cea fizica pentru a reusi sa supravietuiasca unui astfel de eveniment. in film in jur de jumatate de glob a fost salvat, insa in viata reala, care ar fi macar numarul aproximativ de eroi supravietuitori? populatia din ziua de azi se bazeaza pe puterea mintii, care este intr-adevar extraordinara, dar nu se mai stie ce inseamna sa se descurce singuri, chiar si in fata unor situatii neprevazute si grele. suntem oameni bolnaviciosi, cancerosi, obezi, cu prea putina putere fizica si psihica. oamenii aceia inteligenti din filme, oameni capabili sa supravietuiasca...in viata reala nu prea exista. in ziua de azi, si stim asta bine, oamenii care sunt atat de inteligenti incat sa prezica din date stiintifice o cataclisma, sunt oamenii cu corpuri slabe si cu boli de piele si ochi, care nu ies din casa decat daca este o nevoie imperioasa. astfel de oameni ar fi probabil primii care ar muri din cauza conditiei lor de geniu. ar fi un moment cu adevarat trist sa sti ca mori odata cu inca 2/3 din populatia globului, insa sunt mai mult ca sigura ca mai trist ar fi sa faci parte din acei 1/3 ramasi, pentru ca sti ce s-a intamplat, ai ramasite de existenta incrustate in memorie si imi imaginez ca in fiecare noapte visezi cosmarul a ceea ce ai vazut  si moartea tuturor celor apropiati. :( RIP TERRA!

Nichita Stanescu- De dragoste

ea sta plictisita si foarte frumoasa

parul ei negru este suparat

mana ei luminoasa

demult m-a uitat,-

demult s-a uitat si pe sine

cum atarna pe ceafa scaunului.

eu ma inec in lumine

si scrisnesc in crugul anului.

ii arat dintii din gura,

dar ea stie ca eu nu rad,

dulcea luminii faptura

mie, pe mine ma infatiseaza pe cand

ea sta plictisita si foarte frumoasa

si eu numai pentru ea traiesc

in lumea fioroasa

de sub ceresc.

Alexandr Puskin-Eu Te-am iubit

eu te-am iubit si poate ca iubirea

in suflet inca nu s-a stins de tot;

dar nici neliniste si nici tristete

ea nu iti va mai da, asa socot.

fara cuvinte te-am iubit, fara nadejde,

de gelozie, de sfiala chinuit.

dea Domnul sa mai fi candva iubita

asa adanc, asa gingas cum te-am iubit.

Sorin Cerin-Doar tu

Esti oaza regasita daruita de destin
Inimii mele cu petale de dor
Si zbucium si durere
Unica de altfel in lumea florilor,
Vei ramane inimii Cuvantului cu nume de iubire
Ce pare mai vechi decat vremea
Si curge in sangele amintirii,
Prelins in penita simtirii
Pentru a scrie: Te iubesc,
Pe intreg cerul inimii mele.

Fara sa te ofilesti vreodata
Esti si vei ramane
Roua strigatului surd
Al carui zori imi sfasie
Orizontul intregii mele vieti
Pustiite de amintirea
Ochilor tai,
Pierduti pentru eternitate,

In mine.

Pantofii mei :))

Inventiva mea profesoara de romana, L.M. ne-a dat intr-o ora oarecare o tema pentru acasa. Si aceasta tema trebuia sa fie o compunere cu titlul 'Pantofii mei'; insa nu titlul era important ci continutul, care trebuia sa cuprinda cateva elemente de limba si comunicare. "Profa" a incercat sa ne testeze prin aceasta compunere capacitatea de a scrie si in acelasi timp de a reusi sa atingem scopul temei care era destul de greut. Ideea e ca am vrut sa fiu putin mai originala si sa scriu ceva haios, iar feminista (atentie! am spus feminista nu feminina!) din mine s-a legat de ce se leaga feministele cel mai des: de baieti. Cand am citit cu voce tare compunerea, in clasa, colegii mei au facut niste ochi mari si imposibili si credeti-ma ati fi vrut sa le vedeti figurile ofticate si surpinse :)). Compunerea suna cam asa:
Conversatie la telefon intre 2 prietene:
    -Lasa-ma sa iti povestesc in continuare: "-Mai ai 15 minute si intri. Grabeste-te!
-Stai sa imi pun pantofii si ies, strig eu presata de timp." Grabita imi trag in picioare acea pereche neagra, lucioasa, extraordinara pereche de pantofi cu toc si ies din cabina de machiaj intr-un suflet. "-Si acum doamnelor si domnilor,castigatoarea premiului 'Cel mai bun biologist' ii revine doctorului Jasmine Crawford." Entuziasmat, Gabriel indica spre cortina de unde trebuia sa ies si ma aplauda puternic. "-Buna seara. Ma bucur sa ma aflu aici alaturi de voi..."
    -Ohhh... Jasmine, treci peste asta. Imi pierd rabdarea.
    -Bine, bine.Imi tin discursul , plec de acolo si in drum spre casa ma opresc la o cafenea, asta bineinteles, dupa ce m-am dus la magazinul de incaltaminte si mi-am cumparat cateva perechi extraordinare. La cafenea, am dat comanda si privind linistita in jurul meu vad un cuplu. Parea ca se potrivesc, insa mi-a atras atentia faptul ca aveau o problema.
    -Care? ma intreaba Miranda cu  un ton curios, aproape tipand la telefon.
    - Ha ha chicotesc eu. Baiatul era un misogin. Vezi? Obsesia mea pentru pantofi nu este nefondata. Barbatii sunt ca pantofii: foarte putini merita pastrati mai mult de un sezon, daca ii iei pe cei nepotriviti s-ar putea sa te bata, oricat le-ai vorbi nu devin mai maleabili, iar unii chiar merita lasati la usa. Serios, se purta ingrozitor.
    -Pai ce facea?
    - Ii vorbea urat si... Alo? Ma mai auzi?
 Hmmm...cred ca s-a intrerupt conexiunea, imi zic eu. Cobor la receptia hotelului in care ma aflam,  unde se afla un domn care cu o expresie plictisita, se uita la mine si cu o voce aproape stinsa de atat dezinteres ma intreaba ce doresc.
Ii spun ca mi s-a intrerupt o convorbire importanta si ca vreau sa stiu ce s-a intamplat. Imi face semn cu degetul sa il urmez si il insotesc pana la biroul celui care se ocupa cu telecomunicatiile. Intre timp Miranda ma suna:
    - S-a intrerupt. Spune in continuare.
    - Cum iti spuneam: eram mirata de ce se intampla si culmea este ca baiatul m-a observat, si-a lasat prietena cu o expresie inefabila pe fata si vine langa mine pentru a ma convinge sa iesim odata. Asadar Miranda, barbatii chiar sunt precum pantofii: care iti plac te costa, cei comozi nu te atrag, iar cei care te atrag nu intra, unul singur e de ajuns doar pentru cenusarese si cel mai important, toti trebuie calcati in picioare.
    - Ha ha ha... se aude din receptor. Miranda rade isteric.
 Fetele si-au continuat entuziaste conversatia timp de multe ore, iar obsesia Jasminei pentru pantofi o poarta in continuare prin multe alte episoade haioase ale vietii ei.

Cam asta e compunerea mea cu accent feminist :)) baieti sper din tot sufletul sa va simtiti :)) comentare placuta

Ion Minulescu-Celei care minte

" Et fais-moi des serments que tu rompras demain." -PAUL VERLAINE

Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine...

Dar fiindca azi mi te dai toata,

Am sa te iert-

E vechi pacatul

Si nu esti prima vinovata!...

In cinstea ta,

Cea mai frumoasa din toate fetele ce mint,

Am ars miresme-otravitoare in trepieduri de argint,

In pat ti-am presarat garoafe

si maci-

Tot flori insangerate-

Si cu parfum de brad patat-am dantela pernelor curate

Iar in covorul din perete ca si-ntr-o glastra am infipt

Trei ramuri verzi de lamaita

Si-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iata,

Bate miezul noptii...

E ora cand amantii,-alt' data,

Sorbeau cu-amantele-mpreuna otrava binecuvantata...

Deci vino,

Vino si desprinde-ti din pieptenul de fildes parul,

Infinge-ti in priviri Minciuna

Si-n caldul buzei Adevarul

Si spune-mi:

Dintre cati avura norocul sa te aiba-asa

Cati au murit

Si cati blesteama de-a nu te fi putut uita

Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine...

Dar fiindca azi mi te dai toata,

Am sa te iert-

 E vechi pacatul

Si nu esti prima vinovata!...

Deci nu-ti cer vorbe-mperecheate de sarutari,

Nu-ti cer sa-mi spui

Nimic din tot ce-ai spus la altii

Ci tot ce n-ai spus nimanui.

Si nu-ti cer patima nebuna si fara de sfarsit,

Nu-ti cer

Nimic din poetul palid

Cerseste-n veci de veci, stingher,

Voi doar sa-mi schimbi de poti o clipa

Din sirul clipelor la fel,

Sa-mi torni in suflet infinitul unui pahar de hidromel,

In par sa-mi impletesti cununa de laur verde

Si-n priviri

Sa-mi impietresti pe veci minciuna neprihanitelor iubiri

Si-asa, tacuti-

Ca doua umbre, trantiti pe maldarul de flori-

Sa-ncepem slujba-n miez de noapte

Si maine s-o sfarsim in zori!

O POEZIE EXTRAORDINARA!!! :)

Spovedania de toate zilele

fiecare om se spovedeste zilnic. se spovedeste cand vorbeste cu el insusi si isi spune supararile si bucuriile. se spovedeste cand plange pentru ca stie ca a gresit si pentru ca ii pare rau. face rugaciuni egocentriste catre el insusi si crede cu adevarat ca ceva o sa se schimbe curand sau macar in viitor. face rugaciuni ca sa se ierte pe el insusi si nu reuseste sa isi atinga scopul decat atunci cand este cu intr-adevar impacat cu sufletul lui. isi plange de mila si de bucurie. se vrea puternic si tot pentru el insusi se imbarbateaza la fel cum ar face un preot milos cu enoriasii sai. oamenii gandesc dincolo de aparente zilnic si nu si dau seama ca ei isi fac spovedania de toate zilele.

Tudor Arghezi- Dragoste tarzie

da, te-as iubi cum ma iubesti si tu.
inim-ar spune da, cugetul nu.
te-ai asteptat valtoarea sa ma ia
si sa ma arda in dogoarea ta.
de unde te-ai ivit sa ma-mpresori
cu-atatea stele si cu-atati fiori?
nu ti-ai dat seama, si de-abia
vedeam si eu ca ai putea
sa fi copila mea.
simtirea dragostei, ades nebuna,
razlete streine le-mpreuna,
si varstele le face deopotriva.
femeie patimasa, aprinsa, uscativa,
esti tanara, trufase si frumoasa.
ma vrei al tau si-atat, si nu-ti mai pasa
de toti ai tai, de toti ai mei,
jertfiti unei femei.
ai vrut sa te desfaci dintre dantele,
sa mi te dai ca versurile mele.
betia ta prinsese de o data,
si vreai sa fi a mea detot si toata,
calcand o pravila, uitand
ca ai iesit din rand.
si te-am facut sa suferi, stiu,
in ce aveai in tine mai zvacnic mai viu.
m-am prefacut ca nu-nteleg,
ca sa ramai ce esti, si eu intreg,
si te-am jignit cu voie, sa ma ierti,
poti sa blestemi si sa ma certi,

si departarea care iti ascunde, cu plansii ochi, si coapsele rotunde.

Cine iubeste si lasa

[Image]

"Cine iubeste si lasa,
Dumnezeu sa-i dea pedeapsa
Taraisu' sarpelui
Si pasu' gandacului
Vajaitu' vantului
Pulberea pamantului." Acestea sunt cateva versuri din prea cunoscuta melodie a Mariei Tanase, "Cine iubeste si lasa". Am ascultat-o intr-o zi pentru ca mama mea m-a rugat sa ii downloadez cateva melodii printre care si aceasta. Imi era cunoscuta, o stiam de cand eram mica si bineinteles ca mi-a placut. Versurile m-au cuprins putin si am inceput sa ma gandesc la dragoste. Am inceput sa imi spun in minte ce parere am eu despre acest sentiment extraordinar care mie, personal imi antreneaza si incita gandirea si simturile. Am ajuns la cateva concluzii... Nu o sa incerc sa ii dau o definitie cuvantului 'dragoste', pentru ca sunt mai mult ca sigura ca as gresi, ca nu as avea o coerenta in gandire daca m-as axa pe definirea unui lucru nedefinibil, dar incontestabil. Cred cu putere ca omenirea, societatea, rasa, sau cum vreti sa ii mai spuneti, se concentreaza in jurul dragostei. De ce spun asta? Deoarece, eu cred ca principala forma pe care o ia acest sentiment si principala dragoste ce se manifesta la oameni este DRAGOSTEA DE SINE. Ea apare in vietile noastre inca de pe vremea cand abia am invatat sa mergem. O sa va dau cateva exemple: cand mama ne trezeste de dimineata pentru a merge la scoala. Care este prima reactie? nu vrem sa ne trezim. De ce? pentru ca, din iubire pentru noi insine, consideram mai important acel dulce somn decat cererea parintelui respectiv. Sau cand te lupti pentru a obtine ceva indiferent de mijloace? De ce faci acest lucru? Pentru ca iubirea de sine te face sa nu iti pese de eventualul rau facut celuilalt, cat de obtinerea succesului tau.

Si astfel, prin doua exemple puerile, si totusi semnificative, cred ca am demonstrat ca cea mai puternica dragoste este cea de sine. Cu toate astea, cred ca atunci cand un om se iubeste foarte mult , el devine capabil sa dea si celorlalti din iubirea sa.

Nu vreau sa confundati acest fel de iubire cu narcisismul. Este o mare greseala. Narcisismul se axeaza pe fizic, pe cand aceasta iubire de sine implica respectul fata de tine ca fiinta, dragoste pura fata de tine ca om.

O alta parere proprie este despre ordinea "nivelelor" de dragoste omeneasca pe care le privesc in felul urmator: dragostea de sine este pe primul loc, urmatoarele fiind in aceasta ordine, dragostea fata de parinti si copii, cea fata de lucruri si persoanele din viata ta si in ultimul rand, dragostea fata de partener/a.

Toate aceste manifestari sunt extrem de importante deoarece au la baza aceeasi radacina insa cred de asemenea, ca o persoana care crede ca iubeste in alta ordine este una care nu este realista cu ea insasi si mai degraba fantezista si visatoare.

In primul rand nu este posibil sa nu te iubesti pe tine insuti. Ganditi-va ca nu ati suporta ce aspect fizic aveti, ce gandire, ce mentalitate, ce personalitate aveti, ori ce decizii luati, Ce viata ar fi aceea? Ori, ganditi-va ca iubiti mai mult un caine vagabond decat pe dumneavoastra. Are acest lucru vreo logica? Nu, si tocmai de aceea cred ca aceasta ordine e importanta. Am auzit de prea multe ori fraza: "O/Il iubesc mai mult decat pemne".

Imi pare a fi cel mai stupid si insipid lucru care ar putea si spus. Nu are coerenta, nici corectitudine.

Este imposibil, pentru ca intotdeauna doua persoane intr-o relatie se vor gandi mai intai la ei insisi si apoi la partener. Nu intri intr-o relatie cu cineva pentru ca persoanei respective ii place de tine, ci pentru ca tie iti place de acel om, deci, inca o data, te gandesti la tine. Si este ceva absolut normal si corect.

Pentru a reveni la ideile anterioare, spun ca, in al doilea rand, nu exista fiinta fara dragoste fata de parinti. Nu exista, tocmai pentru ca ei fac parte din tine si tu din ei. Iubesti acel mic fragment al tau care este prezent in ei, si invers. Pana si copiii orfani isi iubesc parintii, desi poate nu ii cunosc.

In al treilea rand, consider dragostea fata de partener cea mai putin importanta pentru ca, personal, presupun ca este bazata pe urmatoarele: sentiment vag, gandire adulta si hormoni; hormoni ai fericirii mai exact. Acestia ne imbata cu bucurie si ne fac sa ne simtim indragostiti atunci cand incepem sa iubim o persoana. Si totusi cred ca este cea mai putin importanta pentru ca intervine in viata ta decat la varste inaintate si implica mult mai putine lucruri decat celelate stagii.

Astfel, suntem cu totii inconjurati de dragoste. Nu as putea sa traiesc fara ea.

In prealabil, am comentat iubirea pamanteana, insa am de gand sa imi expun parerea si despre cea divina. Eu cred in divinitate si o iubesc, insa am ajuns sa o iubesc pentru ca asa am fost invatata de cand eram copil.

De mici ni s-a impus faptul ca exista un Dumnezeu Omniprezent, insa pe atunci nu stiam ce inseamna asta. Aveam doar informatii despre el, insa nu simteam nimic. Cu timpul oarecum,omul isi dezvolta abilitatea de a avea credinta si de asemenea, libera alegere daca i se potriveste sau nu aceasta iubire fata de divin. Pe parcurs se incepe constientizarea si de abia dupa ce omul si-a format o parere poate spune cu adevarat daca crede sau nu in dragostea divina.

Revenind la pamantesc, cred de asemenea ca exista trei sentimete ce nu dispar niciodata, primele doua fiind derivate din al treilea, insa intr-un mod unitar, si ele importante. Ele sunt: rusinea, vina si dragostea. Daca stati sa va ganditi inca va mai aduceti aminte si inca va mai simtiti vinovati de ceva ce ati facut cu timp in urma si inca aveti un sentiment inavuabil fata de ceva sau cineva. Poate ca deja v-au venit in minte cateva imagini si urmeaza sa zambtiti stingheriti pentru ca poate stiti ca am dreptate.

Tratand fiecare situatie in parte, este adevarat ca acest ultim nivel al dragostei este cel mai frumos, pe cand primul ar fi mai degraba doar existemt sau necesar, ori dragostea fata de familie care este de asemenea surprinzator de frumoasa, oferindu-ti calm si siguranta.

Trei dintre aceste manifestari ale dragostei sunt prezente in viata mea, iar cand a patra va aparea voi fi cu adevarat implinita. :) cam astea sunt parerile mele. astept comentarii si pareri

Vocea din mintea mea

E a mea si o iubesc. O iubesc si o urasc. Ma uraste si ma iubeste. Ma iubeste si de asta face ce vrea din mine. Face ce vrea din mine pentru ca poate. Poate pentru ca o las. O las pentru ca e a mea si o iubesc.

     

Sunt beata

Sunt beata cu mine,

sunt beata cu sentimente,

sunt beata cu ganduri,

sunt beata cu moduri de actionare,

sunt beata cu moduri de rezolvare,

sunt beata cu oameni,

sunt beata cu lucruri,

sunt beata cu fericire,

sunt beata cu tristete,

sunt beata pentru ca ma cunosc,

sunt beata pentru ca nu ma cunosc,

sunt beata si ce daca ?!

sunt beata pentru ca pot,

sunt beata cu tot,

sunt beata cu flori,

sunt beata cu nori,

sunt beata cu muzica,

sunt beata cu liniste,

sunt beata cu nebunie,

sunt beata cu tine,

sunt beata cu mine.

Sentimentul din aceasta zi

Ma mir in unele zile si mai ales in ziua de azi si momentul de acum. Ma mir de fiinta umana. Ma mir cum se poate schimba in felul asta. De la sentimente extreme ca de euforie maxima, oamenii pot trece la agonie directa. Sentimente in care ai impresia ca totul e cat se poate de bine, iar in urmatorul minut incepi a te ingrijora pentru lucruri extraordinar de marunte. Si parca totul se imortalizeaza si ramane in minte, in memorie, in trup si se vede pana si pe chip sentimentul din aceasta zi.

Realitate

Realitatea mea nu imi permite deloc sa visez si de aceea, cand am impresia ca totul se preschimba in ceva aproape fantezist, ea ma anunta de fiecare data ca nu am dreptate. Si ramane acolo, in picioare, teapana si sobra, ca parte fatidica a vietii mele.

Poveste de o zi

Stau in gradina curtii bisericii, pe acea banca din lemn gros si vechi, batut de ploi pline de regrete pamantene si astept parca o forta suprema sa imi spuna ca totul e bine si pot pleca acasa. Ma prefac ca sunt atenta la joaca copiilor ce alearga in fata mea. Am nevoie de o ocupatie ca sa nu ma podideasca plansul. Ganduri fanatic de multe imi vin in minte si in fata ochilor si la fel de fanatic le alung ramanand numai resentimente pentru fosta lor prezenta in mintea mea. Nu le vreau. De ce trebuie sa stiu macar de existenta lor? Poate pentru ca la momentul asta traiesc prin ele si invazia lor.

Si deodata au trecut... ceva mi-a atras atentia. Norii negri de pe cer m-au salutat si au trimis o ploaie in ajutorul meu. Mi-au smuls parca cu putere, dar cu extraordinara diplomatie supararea si incepe sa imi cada pe picioarele goale picatura de apa dumnezeiasca, sfanta. Imi gadila picioarele ploaia aceea. Picioarele si sufletul.

Parca cerului i s-a facut mila de imaginea aceea mizerabila in care un om isi ineaca propria fiinta pentru un motiv nesigur si nestiut, ci doar simtit intr-un mod spiritual. O ploaie m-a facut fericita timp de 10 minute. Si m-am bucurat din plin de ea. Incepusem sa zambesc, un zambet agonizant totusi, pentru ca aveam in memorie ramasite de ganduri, expresii si intamplari. Dar zambeam...

Cu totii asteptam moment divin

Cu totii asteptam moment divin care ne umple de fericire. Moment divin pentru ca e unic. Nu se repeta si nici nu tine mult. Te atinge cat sa il ai si sa il doresti cu toata fiinta ta, sa il mai vrei odata si inca odata. Si nu te lasa sa traiesti abstrus la prezenta lui, pentru ca are o prezenta nemarginita care te incanta si te vrajeste cu incantatii hipnotizante si te vrea; te vrea pentru ca si tu il vrei atat de mult, atat de doritor si pasional... vrei moment divin care te umple de fericire.

Bine si rau

Binele din viata mea m-a urmat bland si iertator pentru mult timp si intotdeauna m-a inganat sa il urmez si eu pe el. Stiam ca asta trebuie sa fac. N-am facut-o. Si de asta, acum e randul raului sa ma urmeze.

ASTEPT.VERB

ASTEPT, vreau, astept, cant, astept, stau, astept, pot, astept, fac, astept, scriu, astept, rad, astept, plang, astept, tip, astept, alerg, astept, obosesc, astept, innebunesc, astept, dansez, astept, omor, astept, traiesc, astept, vorbesc, astept, ASTEPT.