de multe ori am un sentiment ca cel din acest moment, prin care pur si simplu simt nevoia sa scriu si poate nu despre ceva anume. vad lucruri zilnic, senzorii ochilor mei le observa pe toate si ma gandesc in mod particular ca vreau sa scriu despre ele. imi formez deseori pareri despre ce vad in jurul meu; de fapt, fac asta tot timpul. pot spune ca sunt o persoana care judeca ceea ce o inconjoara. incerc totusi sa pastrez o limita si sa nu judec ma persoanele, ci ideile, gandurile, situatiile, intamplarile. poate ca este sau nu bine ca fac asta, dar pana acum aceasta judecata a mea m-a adus in circumstante si momente primordiale ale vietii mele. imi place cum traiesc pentru ca aproape zilnic invat cate ceva de la mine, in special. ma iubesc pe mine insami si ma respect, tocmai de aceea sunt capabila sa ma autoinvat ceea ce, poate, nu stiu inca. sunt constienta de faptul ca viata e prea scurta ca sa invat din propriile greseli si daca am privilegiul sa aflu dintr-o situatie aproximativ apropiata mie, despre o greseala savarsita dupa care a urmat in mod logic consecinta ei, de obicei invat ceva din ea. azi, mi s-a demonstrat inca o data ca oamenii nu trebuie judecati de la prima vedere; poate nici de la urmatoarea, sau ultima. mi s-a demonstrat cum, un om care iti poare parea perfect normal si lucid, poate fi sociopat, delirant sau pur si simplu bolnav de moment. poti sa judeci un om si sa ii atribui calitati sau defecte nefondate si eronate. este posibil. pana la urma, omul este facut, printre altele, pentru a gresi, sau cel putin asa am citit in niste carti mari si prafuite. in mod dubios, si din pacate, in ultimele zile am fost martora si protagonista a unor nefericite intamplari, in care personajele negative erau persoane cred, bolnave psihic sau obsedate. nu genul de persoane bolnave de care iti e mila si vrei sa le duci la un spital unde sa primeasca ajutor medical, ci persoanele din cealalta extrema, cele care iti provoaca scarba si ai vrea sa fie pedepsite pentru ceea ce fac; persoanele care fac rau. par perfect normale, insa in secunda urmatoare te agreseaza, sunt violente, scarboase. cel putin eu asa am simtit. inca o data judec. si ce daca? astfel mi-e gandirea. prima data le-am catalogat drept normale, dovedindu-mi pe urma contrariul. deci, pe cine ar trebui sa dau vina sau sa fiu suparata? pe ele, pentru ca mi-au tradat increderea acordata, ca fiind persoane normale, poate chiar moralistice, sau pe mine pentru ca am gresit presupunand asta despre ele devenind intr-un fel naiva crezand ca orice om merita prezumtia de om cinstit, sau macar normal? si pana sa imi auto-raspund la intrebarea asta, care este in final limita de normal? ce mai este in ziua de azi normal? pentru ca, pe Terra din ziua de azi, lumea e grabita, nepasatoare, intoleranta, independenta, eficace, vivace, volatila, rautacioasa etc. acestea sunt cateva atribute; minuscul de putine. care este normalul? pana la urma cred ca nu noi, oamenii, tinem pasul cu limita de normal, ci el se adapteaza schimbarilor noastre. oare acest fapt este normal? vreau sa cred ca nu, deoarece in acest deceniu si jumatate trait de mine, lumea nu s-a schimbat in bine, si nu o va face nici in viitor, iar asta ar duce normalul pana la o limita rea, in care, in mod obisnuit nu ar fi trebuit sa se ajunga in veci. se stie ca nimic nu dispare, nimic nu apare, nimic nu se pierde, sau castiga, ci totul se schimba. dar oare, aceasta materie bruta ce ne-a format odata lumile si existenta, nu se va uza dupa atatea circuite de schimbare continua? si aceasta intrebare ma conduce la urmatoarea: daca intr-adevar aceasta materie, prea-prelucrata, chiar se va uza, ce reactiune monumentala, chiar catastrofala, va fi atunci? mama, care tocmai a intrat in camera, crede ca sunt la varsta intrebarilor, si totusi, eu cred ca nu varsta mea e de vina, ci mintea. ma consider o persoana capabila sa vada oarecum si prin simboluri, sau care, cel putin are o viziune si vizibilitate mai mare asupra ceea ce vede sau stie, nu mult insa. totusi constientizand ca sunt o mediocra, ma uit in jurul meu si ma intreb: cei care au inventat tot ce ma inconjoara , cei care au luat parte la materia enuntata mai sus, ce fel de persoane sunt? ce fel de gandire au? s-au nascut cu ea sau au dobandit-o in timp? si daca au dobandit-o as vrea sa stiu cum, pentru ca, inteligenta, experienta si cunoasterea imi par cateva obiective extraordinar de fascinante si absolut necesare omenirii. desigur, necesare si absolut dorite si in viata mea. privind oarecum subiectiv aceste 3 mirobolante obiective, realizez ca mi-ar placea cu adevarat sa le am insa, niciodata, spunand asta intr-un mod pueril, nu mi-ar placea sa fac parte dintr-o conditie de geniu. paradoxal vorbind, sa ajung sa fiu o persoana geniala. nu mi-ar placea datorita propriei conditii prin care as fi singura si mai mult ca sigur nefericita, murind de tanara de vreo boala ce m-ar fi macinat toata viata. intr-adevar as fi reusit sa aduc universului cateva omagii, inventand poate ceva nou, sau ramanand pe veci in istorie, insa pentru mine, gandind cu incapacitatea mintii mele de acum, nu cred ca ar fi de ajuns daca nu as fi fost fericita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu