Stau in gradina curtii bisericii, pe acea banca din lemn gros si vechi, batut de ploi pline de regrete pamantene si astept parca o forta suprema sa imi spuna ca totul e bine si pot pleca acasa. Ma prefac ca sunt atenta la joaca copiilor ce alearga in fata mea. Am nevoie de o ocupatie ca sa nu ma podideasca plansul. Ganduri fanatic de multe imi vin in minte si in fata ochilor si la fel de fanatic le alung ramanand numai resentimente pentru fosta lor prezenta in mintea mea. Nu le vreau. De ce trebuie sa stiu macar de existenta lor? Poate pentru ca la momentul asta traiesc prin ele si invazia lor.
Si deodata au trecut... ceva mi-a atras atentia. Norii negri de pe cer m-au salutat si au trimis o ploaie in ajutorul meu. Mi-au smuls parca cu putere, dar cu extraordinara diplomatie supararea si incepe sa imi cada pe picioarele goale picatura de apa dumnezeiasca, sfanta. Imi gadila picioarele ploaia aceea. Picioarele si sufletul.
Parca cerului i s-a facut mila de imaginea aceea mizerabila in care un om isi ineaca propria fiinta pentru un motiv nesigur si nestiut, ci doar simtit intr-un mod spiritual. O ploaie m-a facut fericita timp de 10 minute. Si m-am bucurat din plin de ea. Incepusem sa zambesc, un zambet agonizant totusi, pentru ca aveam in memorie ramasite de ganduri, expresii si intamplari. Dar zambeam...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu