am in fata mea o fetita adorabila de 2 ani si jumatate, care la intrebarea adresata: cati ani ai tu?, mi-a raspuns: dui ani ci giutate, pentru ca de abia au inceput sa ii iasa cateva cuvinte stalcite din gurita aia mica si rotunda. are parul lungut, blondin si carliontat de la jumate, imbracata bineinteles in roz, cu niste obraji mari si moi care parca nu ii lasa cuvintele sa iasa din gura si cu o fata rotunda si bucalata pe care stau asezati 2 ochi mari, caprui si un nas mic si dragut. tocmai a rontait 2 bomboane, in timp
ce incerca sa imi recite o poezie, din care nu am inteles nici macar un cuvant. in schimb, am inteles ce mi-a zis imediat dupa si anume: 'boboana rociu nu-i buna, deci, mmmmm, o sa vleau unul abashtru', in traducere: nu i-a placut bomboana rosie asa ca a vrut una albastra, care era de fapt verde... am inteles, desigur, cu greu, a trebuit sa o intreb de 3 sau 4 ori ce a spus, insa a fost placut, pentru ca o vedeam atat de simpla, de necomplicata, nederanjata de faptul ca o tot intrebam ce incerca sa imi spuna. era atat de senina si parca seninatatea ei ma multumea si pe mine. mi-a venit astfel in cap urmatoarea intrebare: de ce se comp
lica omul in raport si concordanta cu inaintarea in varsta? altfel spus: progresiv. este adevarat ca un copil nu are probleme, griji, poate, nici macar sentimente de bucurie si tristete cu adevarat reale si ca la cealalta extrema omul matur este exact inversul unui copil, insa, de ce nu este posibil sa fie cum vrea el, cum poate el, cu problemele si grijile sale, insa simplu si necomplicat? stiu ca, cel mai probabil, asa ceva nu exista, insa sunt om si am dreptul si totodata responsabilitatea sa intreb: de ce?
copiii iau totul ca atare, asa cum li se ofera, pe cand oamenii maturi, sub majoritatea circumstantelor, incep sa se gandeasca la intelesuri si subintelesuri, la simbolistica sau suprafata etc. chiar eu ma complic punandu-mi astfel de intrebari, fapt pentru care ma si intreb de ce simt nevoia sa fac acest lucru.
si totusi, traind categoric intr-o lume complicata si plina de complicatii, cum ar fi o lume simpla? este posibil ca simplul sa devina in timp, sub-mediocru, plictisitor, poate chiar agasant, ori dimpotriva, sa fim obisnuiti cu el si sa nu ne imaginam lumea fara protectia sa?
la urma urmelor, omul se complica progresiv inconstient, nu voluntar, deci datorita proprie-i fiinte si concept de "om", asa ca presupun ca asa e drept, normal si logic. nu stiu de ce, dar cel putin, pentru moment, asa pare a fi cel mai bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu