Odata

Am invatat ca odata ce te obisnuiesti cu el , zgomotul devine parte din linistea vietii noastre. Eu  m-am obisnuit repede cu zgomotul; cel de masini, de voci, cel facut de ceasul ticaitor si cel din mintea si sufletul meu. Pe cel din urma il mai aud din cand in cand. Vine surd si ma mai trezeste din visare si ma atentioneaza ca inca mai exista. Asta e bine. Pana la urma asa imi dau seama ca mai am un suflet. Zgomotul meu a inceput cand eu eram inca mica si inconstienta fata de mine. Pe atunci se simtea ca bucurie, si energie, si ploaie calduta de vara. Acum e o placa zgariata, care ma trezeste noaptea din somn. Si e totusi acelasi sunet mut si acelasi zgomot, deranjant de multe ori. Pe parcurs zgomotul a devenit ceva suplimentar si complementar vietii mele. Ma deranja, ma enerva si se serpuia cu mare atentie pe langa nervii mei intinsi la maxim dar era ceva necesar. Omul nu e facut sa traiasca in liniste si singuratate, ci mai degraba ar suporta un ticait de neauzit decat o liniste asurzitoare. Daca fac putina liniste si imi calmez starile de neconceput, inca mai aud ceva. Ceva amuzant, ca o simfonie a vremurilor care ma scutura de neglijente si complicatii, imi seaca logica si apoi ma drogheaza cu tot felul de farmece. Este placut sa auzi si mai ales sa crezi in ceea ce auzi, atunci cand sunetele sunt chiar in interiorul tau.