Adio, iubita mea...

Deschidea gura doar cat sa i se vada varful dintilor, dar ofta de parca ar fi fost ultima sa suflare si ar vrut sa profite de ea. Parea ca daca va deschide toata gura va inghiti cerul cu totul. Avea o lumina ce ii cadea cast pe spate si facea unduirile ei sa straluceasca diamantic prin culori ascendente.  Nu se obosea sa vorbeasca prea mult si deschidea ochii numai cat sa vada aceeasi lumina care o facea sa straluceasca atat de frumos. Facea un contrast atat de puternic intre feluritele sentimente pe care le incerca incat ai fi crezut ca totul e fals si ca fata ei de portelan dadea de gol chipul unei actrite. Putea sa imi patrunda in suflet doar cu o privire, iar cand zambea ma trimitea direct in rai. Si asta simteam tot timpul. Cateodata se facea atat de volatila si transparenta, si cu toate astea era atat de prezenta; de la un colorit mirific la un trup straveziu de o sticlire placuta totusi. Ea nu avea nevoie de mine si totusi ma cerea cu atata ardoare in zilele cand stateam impreuna, lesinati de extaz in patul meu. Ai fi vrut vesnic o astfel de fata. Noi eram tineri, necugetati, mandri si orgoliosi. Poate daca as mai fi avut-o acum m-as fi purtat altfel. Si sunt sigur ca si ea ar fi facut asa. Stiu, pentru ca erau acele momente cand ma implora cu privirea ei transcendenta sa ma opresc, sa nu mai ranesc iubirea noastra si ochii mei parca ar fi vrut sa o aprobe, insa eu nu reuseam. Si ma chinuie amintirile, pentru ca nu mi-o pot ierta stiind ca am facut-o sa sufere si mai mult fata de cat suferea deja. Micuta de ea... A suportat totul... Iar eu nu voi reusi niciodata sa uit acele amintiri, care exista doar ca sa ma pedepseasca. Si merit. Nu vreau sa omor portretul ei din mintea mea cu amaraciune si frustrare... Vreau sa o mai sarut pe frunte, sau sa o iau in brate cand ne plimabam pe plaja si ea sa imi suceasca si invarta suvitele de la ceafa, asa cum facea inainte cu niste degete lungi si subtiri. Vreau sa o mai vad cum canta in timp ce ma lasa in urma, pe malul marii, inaintand agale pe un ton drogat, calcand asa ferm, incat in jurul talpii sa se scurga toata apa, ramanand doar nisip sec. Si nu o simt moarta ci doar plecata; parca la cumparaturi. Ca atunci cand pleca, si apoi se intorcea cu pungile pline de tot ce era mai bun si in mana cu 3 lalele albe si un jeleu pe jumatate rontait. Imi spunea ca lalele sunt florile ei de suflet si ca atunci cand ea va muri, de exact acelasi numar va fi nevoie ca sa o uit: 3 ani albi. La inceput nu o intelegeam. O vedeam palida si cuminte, dar nu imi imaginam ca sufera. Mai ales de o suferinta trupeasca... Cand am aflat a fost ziua matusii sale. Mi-a spus ca nu poate sa vina, dar ca pot sa merg linistit caci ea va fi in casa. Nu mi-a zis motivul pentru care nu vine. M-a asigurat doar ca totul e in regula. Ma macina... Nu putea ea oare sa aiba incredere in mine? Trebuia ea oare sa fie cu mine la fel de cruda cum a fost boala cu ea? Ma intreb daca poate nu a vrut sa isi razbune suferinta. Bineinteles, de fiecare data imi alung acest gand demonic din cap, pentru ca ea nu era capabila sa faca asta. Ma iubea prea mult. Si acea zi... Cand m-am intors acasa, ea nu era. Am asteptat-o 3 ore. Dupa a treia ora de martiriu, un vecin m-a anuntat ca a fost dusa la un spital. Biata copila... Cand m-a vazut a inceput sa planga cu cele mai fierbinti lacrimi pe care le-am simtit pana atunci; sau cel putin asa mi se parea cand ii sarutam ochii. Gemea si urla de durere si apoi intorcea capul spre mine si cu aceeasi ochi ma implora sa plec de langa patul ei; sa nu o vad in starea aceea. Eu eram parca drogat si nu mai realizam ce se petrecea. Nu am dormit timp de 3 zile. Eram un mort mergator sau mai degraba doar aratam ca unul, insa ma purtam ca o masinarie defecta. Adevarul e ca totul se defectase la mine. Ea era pe patul de moarte , in loc sa fie in patul meu cald, sa ma joc cu parul ei ca odinioara. Dupa 3 zile de agonie si groaza a murit; insa cu o figura atat de trista si indurerata incat asistentele si doctorul incepura sa planga, iar cel ce se ocupa cu mutarea ei pana la morga s-a cutremurat cu totul. Avea acel chip atat de contrastant... Dupa 2 ore de stat cu ea in brate -ultimele noastre 2 ore- eu inca traiam cu impresia ca se va trezi si imi va sopti cuminte ca vrea o cafea dulce, cum spunea ea chicotind: "ca buzele tale". Si ma trimitea razand pana in bucatarie, insa eu aveam deja totul pregatit pentru ca ma trezeam cu o ora inaintea ei, numai ca sa o privesc cum motaie linistita inainte sa se transforme in magnificul vulcan de peste zi. Nici nu ai fi zis ca e bolnava. Cata energie... Iubeam energia ei. Imi completa comoditatea. Si iubeam cum ma tara de mana prin toate buticurile si era incantata ca un copil de 2 ani care se joaca cu cea mai banala jucarie care pe el il face fericit. Doamne... Cata frumusete... Avea ceva atat de nou si exuberant in miscari si gandire. Si cat m-a iubit. Odata mi-a spus plangand amarnic: "-Te rog, uraste-ma! Te rog! Promit ca nu o sa mai auzi de mine, numai, te rog uraste-ma!". Si a inceput sa ma loveasca in piept cu pumnii; insa lovituri atat de fragile si slabite, care m-au induiosat pana la extreme. Am luat-o in brate, am tinut-o strans si am inceput sa plang si eu cu ea. Eu nu stiam despre ce vorbeste, insa nici nu o intrebam. Nu aveam dreptul sa stric acest tablou atat de dramatic si frumos, punandu-i intrebari. Insa i-am spus ca nici daca mi-ar da foc nu as putea sa o urasc. Atunci a inceput sa planga si mai amarnic. Dar era sufletul-meu-pereche. Nu puteam dori nimic mai mult de la viata... Si nu o spun ca pe un cliseu ieftin. Asa era ea; ma facea sa simt ca nu mai am nevoie de nimic. Insa acum... gandul la ea ma poarta dureros pe nori ghimpati si nu mai am spirit destul si nici energie sa reconstitui in minte tot ce am simtit cu ea si despre ea in timpul fericitei noastre convietuiri. Si daca cineva si-a pierdut sufletul-pereche va sti ca cel mai usor si nedureros lucru pentru el, ar fi sa moara; sa moara la fel ca iubita lui. Sa nu mai auda sau sa vada nimic. Sa nu mai aiba in preajma oameni care au impresia ca pot sa il ajute sau sa ii inteleaga simtirile acute, chiar cronice din suflet. Si imi amintesc printre randuri si lacrimi cum mi-a spus odata, cum credeam eu pe atunci, un lucru foarte ciudat: "- Roaga-te sa mor de cancer! Se spune ca cei care mor astfel ajung direct in rai!". Dar as fi putut eu sa fac asta? Sau...as fi putut sa imi imaginez ca asta se intampla exact sub nasul meu? Ca asta am in brate: o canceroasa? Imposibil. Se ascundea atat de bine. Cata durere sufocata... Simt ca mi se ravaseste tot corpul si ca mi se rupe si sfasie carnea de pe mine cand ma gandesc la ea. Si astfel eu ma auto-mutilez cu durere si ma pedepsesc, numai ca sa ii vad iarasi, ca prin vis, ochii sticlosi, plini de lacrimi fierbinti ca de mama.

Adio, iubita mea! Si ramai cu bine... Ne vom vedea in curand... Iti promit...