Era interesant ca nu imi placea nimic, in schimb simturile mele vorbeau altfel. Vedeam frumoasa o parasuta de fier sustinatoare de oase si ma atragea, in schimb nu imi placea pancarta principala si nici sistemul audio sau video. Era interesant cum tremuram daca numai o unda periferica din tot se apropia de mine; si inca se intampla. Si nu inteleg de ce pentru ca de obicei imi plac primele detalii, insa partea aceasta nu o recunosc si nu ma atrage. Dar oare daca acum am parte de numai un capat al operei, daca le-as avea pe amandoua cum as reactiona? As vrea sa stiu de dinainte si sa ascult cu atentie un sfat cret despre ce ar putea sa mi se intample. Oricum, prin la fel de interesanta definitie a legii compensatiei, oare e sanatos sa ma gandesc la asta, daca la un moment dat devin constienta ca asa ceva nu se poate? Si pana la urma rusinea de a povesti fara cusur adevarata istorisire de unde apare cand eu sustin discutiile adevarate? Si de ce este nevoie sa imi ascund secundele in spatele unor litere negre? Sau de ce nu este nevoie? Se presupune ca mi s-a parut interesanta intamplarea mea neinteleasa si ca de aceea am scris cuvantul binevoitor, asa ca, ce se intampla cu aceste urmari? Acum ma uit la crengi groase si imi amintesc din nou ca radeam cu cea mai mare pofta si nu aveam de ce. Sau chiar ziua aceea de vara, extraordinar de calduroasa din cauza factorilor ad-hoc; ce a fost si cu ea? Se pare ca a existat o nevoie imperioasa sa ma poarte asa cum a avut chef. Si eu lasa, dau vina pe ea pentru ceva ce puteam sa gandesc. Nu ceva rau. Ceva chiar frumos si bun. Si daca este ceva frumos de ce ma rusinez din nou? Iar ma uit la parasute si pancarte. Si da; folosesc litere si le amestec in cuvinte conotative si am o lucrare audio care ma ajuta pentru ca taraste intr-o stare oarecare. Iarasi fac asta. De ce schimb subiectul. Acum, mai interesanta este rusinea mea. O sa stau si o s-o gandesc calma. Intr-un mod obisnuit si monoton. Ma duc sa ma gandesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu