Sunteti fericita?

"Sunteti fericita?" am fost intrebata intr-un simplu test online. Era unul din testele acelea de duzina, care se face de oamenii plictisiti ce primesc rezultate programate prin calculator sa le faca ziua si psihicul mai fericite. Aceasta intrebare avea doua raspunsuri simple: 'Da' si 'Nu'. De ce scriu despre asta? Pentru ca in momentul in care am citit intrebarea aceasta am remas pur si simplu blocata. Mintea mi s-a golit. Nu am stiut ce sa raspund. Am ramas pe ganduri si m-am simtit extrem de jignita pentru ca un program de pe internet mi-a pus intrebarea aceasta si m-a lasat fara cuvinte. Inca nu stiu de ce, insa am simtit ca am fost chestionata asupra unui lucru extraordinar de personal si intim si aveam in acel moment impresia ca mi-au fost divulgate cele mai ascunse ganduri si secrete. Nu pot sa pricep de ce dar m-am rusinat instantaneu, desi se presupune ca este o intrebare simpla. Se presupune ca sti ce simti, ca om, si ca poti raspunde asupra unui fapt atat de important din viata ta. Eu ma simt inca bulversata. Ar trebui sa stiu daca sunt fericita sau nu, insa nici atunci nu am putut sa raspund si nu pot nici acum. Nu gasesc raspunsul. Imi imaginez o balanta cu toate lucrurile care ar duce la raspunsul meu si se tot echilibreaza intre cele doua alegeri. Si cand ma gandesc la curioasa mea intamplare, ma infurii pentru ca nu pot sa imi dau seama de ce am ramas stupefiata cand am citit ce scria, sau de ce m-am simtit atat de jignita si mi s-a parut o intrebare atat de personala. Nu are nici o logica dar ma simteam ca si cum, calculatorul este un paparazzi rauvoitor care se baga in viata mea si ma intreaba daca sunt fericita doar ca sa imi faca rau. E clar cat de mult m-a deranjat daca am ajuns sa scriu si sa postez asta. Oricum, sper ca daca va exista o data viitoare si voi fi intrebata acelasi lucru, sa nu mai reactionez si sa gandesc atat de pueril si sa stiu cum si ce sa raspund. Preferabil ar fi ca data viitoare sa nu se afle in circumstante 'cibernetice'. :))

P.S.: Inca ma chinui psihic sa aflu raspunsul.

Oamenii sunt consecinte

Omul este format din totalitatea circumstantelor in care s-a aflat in viata sa, totalitatea presiunilor prezentelor tututor oamenilor cu care s-a intalnit vreodata, puritatea sa ca om, originalitatea sa ca om si singura fiinta, unica in univers, totalitatea gandurilor sale, totalitatea obiectelor si a presiunii pe care o aplica ele in viata individului si totalitatea inamplarilor si urmarile acestora; asadar, oamenii sunt consecinte. Consecinte a ceea ce traiesc sau li se intampla, a ceea ce gandesc, a ceea ce mananca, a ceea ce vad si aud sau miros. Omul este ceea ce se aplica asupra lui, iar gandirea si personalitatea unui individ este adunarea tuturor gandirilor si personalitatilor persoanelor din viata sa, inca de la nastere si pana la moarte. Omul cu adevarat pur, cel neinfluentat de oameni, intamplari, trairi, viata, ganduri, simturi nu exista. Si daca ar exista, probabil ar putea sa mute muntii din loc cu doar o singura privire. Interesant este faptul ca indiferent de cat de asemanatoare sunt obiectivele ce il formeaza pe individ, acesta este intr-un sfarsit, diferit de un altul. Nici unul nu este geaman in comportament sau gandire, ori mimica, ori trairi. Trebuie sa presupun ca aici intervine puritatea si originalitatea fiintei umane, care nu se repeta nicicand insa totusi se pastreaza. Exemplu este omul cu multe greutati trecute si multe probleme in viata, dar ramas totusi binevoitor si dragut, insa si omul cu o existenta usoara, dorita de multi si totusi, el este ursuz, uracios si capricios. Asadar, oamenii sunt consecinte...

Visul

De cateva chipuri fericite si dragute am nevoie sa iau putin curaj, pentru ca va fi o fata trista in minus pe aceasta lume dupa ce un sarut mult asteptat se va prezenta. Pana la urma a fost ceva visat. A luat-o prin surprindere si s-a bucurat de el la maxim. O umplea de bucurie si se vedea clar asta. Pe ea trebuie sa o ti aproape, pentru ca altfel e posibil sa se intoarca grabita la visul ei. De ce? Inca are o frica in minte. Dar are nevoie sa iubeasca pe cineva. Eu nu am nevoie de o viata intreaga ca sa imi dau seama de asta, insa o pot astepta pe ea sa recunoasca. Promit ca asa e cel mai bine si ca ai nevoie sa iubesti pe cineva fato. Aculta-ma putin si gandeste-te, lasa visul cu sarutul si gandeste-te putin. Eu oricum niciodata nu am crezut ca trebuie sa umblu prin foc pentru tine, sau sa duc totul mai sus, insa pot sa incerc fara sa refuz. Eu stiu de fapt ce ai in minte si te las in pace pentru ca si tu sti ca eu stiu si ma lasi in pace. E ca un joc ciudat de placut dar fara logica. Intotdeauna a fost un singur moment decat pentru noi si acela a fost in visul tau care atat de mult ti-a placut. Ca si atunci cand ceva se intampla, dar nu cu adevarat pentru ca tu ai fost acolo de la inceput si pana la sfarsit. E posibil sa imi bubuie inima dar voi continua sa zic ce vreau si cred si cred si vreau ca visul tau sa se implineasca. Acum trezeste-te iubire...

Femeia indragostita: Da sau Nu???

Am citit pe un site un articol ce spunea ca femeia indragostita face lumea mai buna. Era un articol scris de un blogger filozof roman. Acest paragraf m-a pus pe ganduri pentru ceva timp si pentru ca am stat si am analizat logica si veridicitatea acestei vorbe, chiar am ajuns sa o cred. Femeile se indragostesc cu adevarat frumos. Si chiar se poate spune ca se cunoaste cand o femeie e indragostita. E clara toata povestea si amanuntele ei: zambet mai larg pe fata fetei, devina mai binedispusa, mai glumeata, pare cu capul in nori (desi, 'cu capul in nori' inseamna sa te gandesti la tot felul de bazaconii insa ea e de fapt cuprinsa doar de gandul la el; mereu acelasi gand), este mai agitata, devina mai iubitoare, si parca incepe sa se inteleaga bine cu toti din jur. Asa ca, da! Femeia chiar se indragosteste si se indragosteste frumos. Si intr-adevar face o lume mai buna pentru ca dragostea face parte din 'sentimentele bune' ale omului; este ceva ce produce schimbari majore asupra starii generale a unui om si asta este dovedit chiar si stiintific prin simplul fapt ca atunci cand un om se indragosteste, starea de bine pe care i-o produce partenerul, face ca in creierul nostru sa se petreaca cateva schimbari chimice, eliberandu-se "hormonii fericirii" ce ne fac pe noi sa -logic!-  fim mai fericiti. In consecinta totul se duce la o anvergura si mai mare in cel mai bun sens al cuvantului. Si stim ca omul fericit ii face si pe ceilalti fericiti, deci face un lucru bun. O femeie fericita chiar poate face lucruri mai bune, mai ales cand incepe gandeste tot felul de planuri pentru tot felul de ocazii, sau cand pur si simplu ajuta pe cineva care are nevoie. Insa cu prisosinta atunci cand cineva are nevoie de un zambet si o imbratisare si ea le ofera pentru ca este indragostita, deci fericita. Mi-ar placea si mie sa fac lumea mai buna prin dragoste. Va pup!

Arabica

Arabica ce-o am in minte,

Nu era ca celelalte

Ea nu era nicicum cuminte

Le putea avea pe toate.

Dialectica subtila, vorba dulce, armonioasa,

Glas de nimfa plictisita cu o fata prea-frumoasa;

Fata acoperita bine, de sal negru, transparent

Agatat cu fir de aur, atarnand pe langa piept.

Arabica ce-o am in minte

Cu un trup paralizant,

Ea nu era nicicum cuminte

Atunci cand il baga in pat,

Pe al ei seic aparte, TOT al Orientului cel mare,

Ce-o tinea cu  a sa putere, tratata ca o servitoare;

Servitoare preferata tocmai pentru a ei privire

De arabica pagana ce te duce in nestire.

Ochii negri, intunecati,

Prea-iubiti si desenati

Pe o fata maslinie,

Fata supusa-n ierarhie

Ca o fiinta blestemata,

Sa slujeasca fara plata

La curtile celor bogati

Ce se vor toti adorati

De femeile frumoase

Azi, ramase fara case

Din pricina celor bogati

Ce se vor toti adorati.

Arabica mea maslinie

Ea supusa-n ierarhie,

Cu o soarta blestemata

Sa slujeasca fara plata

A fost vanduta, cumparata

De om cu inima de piatra

Si adusa la palat

Seicul sa fie adorat,

De ea, o femeie frumoasa,

Ramasa acum fara acasa,

Caci altfel, aceeasi soarta

O va aduce inca o data,

In fata greului trecut

Ce scoate acum un sunet mut,

Transformand-o in pamant,

Ca cel pe care s-a vazut crescand.

Si-asa arabica mea-ntristata

A acceptat rusinata

Soarta sa mult-blestemata

Si tot ea, metamorfozata,

A devenit usor, usor,

Femeia data pentru amor.

A inceput prin a dansa

La mese, pentru a distra

Pe acei oameni bogati

Ce se vor toti adorati.

Si toata lumea-o observa,

Cand ea-ncepea a dansa

Cu trupul sau paralizant

Cu care il baga in pat

Pe seicul sau aparte

Ce-a gasit-o de departe,

Si-a adus-o la palat

Ca el sa fie adorat.

Arabica ce-o am in minte

Nu era nicicum cuminte

De aceea imi si placea,

Si mai ales cand unduia

Trupul paralizant cand dansa,

Cu clopoteii la picioare

Incepeau sa o masoare

Toti mesenii cei bogati

Ce se vor toti adorati.

Cu banuti bagati in par,

Cu sal atarnat de umar,

Par negru si buclat

Ajuns pan' la un sold lat,

Ce pe ritm se unduia

Si instantaneu vrajea

Privire de baiat, ori fata

In mare graba aruncata

La arabica mea blestemata.

Insa ea avea ceva,

Ceva ce nicicum nu facea:

Arabica mea nu saruta;

Pe alte buze parca astepta;

Pe alte buze dupa cum zicea:

Ce o vor face fericita

Si se va simti iubita,

Nicidecum de acel seic

Ce nu dorea mai nimic,

Decat sa fie adorat,

De amor mereu purtat.

Intr-o zi insa musafir la palat,

Eram eu, mereu carat,

De tatal meu, si el bogat

Ce vrea sa fie adorat.

Si ca orice om bogat,

Pe-a mea arabica-a observat

Iar la seic a rugat

Sa fie si dansul adorat

De aceasta femeie ce i-a paralizat

Mintea si sufletul pana aici purtat

De schimburi si negot, tocmai la palat.

Seicul a acceptat.

Pe arabica a anuntat,

Ca in aceasta seara

Dupa dansul de-odinioara

Va trimite dupa ea,

Strajerul omului bogat,

Ce se vrea si el adorat.

Seara, pe-ntunecate

Mergand arabica, pe aratate

Crezand c-ajunge la al meu tata,

M-am trezit eu dintr-o data

Cu acea frumoasa fata

Chiar la mine in salas,

Amestecat de acel paj.

Uimit de a ei goliciune,

Si ea plina de rusine

Du' sa plece incurcata

De intamplarea spurcata,

Insa eu nu am permis

S-am petrecut ca prin vis

Acea noapte minunata

Parca de noi asteptata.

Arabica m-a sarutat

Iar amandoi am uitat

De dureri si suferinte,

De vieti grele si dorinte.

Ne-am iubit si ne iubim

Si ca sa nu suferim,

Un plan mic am faurit,

Numai bun pentru fugit,

Arabica-mi sa fie libera,

Nu sunt putere tiranica

Ce o obliga la greu

Cum nu as fi facut eu;

Insa, seicul cel aparte

A descoperit in parte

Frumoasa mea ce vrea sa faca,

Si a reusit s-o atraga,

Intr-o capcana fatala

Dintr-o alta zi normala,

Transformand-o in pamant

Ca cel pe care s-a vazut crescand.

Si asa decapitata

A ramas a noastra fata

Cu chip masliniu, curat,

Cu par negru si buclat,

Cu priviri de nestemata

Si cu forma paralizanta.

Fata mea cea mult iubita

Ce va fi din nou unita

Cu al ei fiu de bogat

Fiu ce a ramas la pat,

Cand de moartea-i a aflat;

Bolnav murimund si necrutat

De moarte fiind intampinat,

Dar de arabica asteptat

Pe culmile unui vis curat,

In care ei s-au adorat

Si iubirea s-a-ntamplat.

Arabica mea ce-o am in minte,

Acolo va ramane vesnic cuminte;

Cu privirea sa pagana,

Si trupul ca de cadana,

Cu fata mult prea frumoasa

Si vorba dulce, armonioasa.

Arabica ce-o am in minte

Ea nu era nicicum cuminte,

Ea nu era ca celelalte,

Cu mine le avea pe toate.

Bineinteles frumos

A fost bineinteles frumos, dar la sfarsit a ramas decat urma unui ruj rosu aprins a unor buze mari, moi si muscate pe un chistoc de tigara subtire pe jumatate ars. Putea fi ceva diabolic si totusi nu; decat doua talpi reci sub o banca de lemn acoperita de o prelata maro si inca era bineinteles frumos. Sunt sigura ca a fost vina ei ca nu se va intampla nimic din particica de plan fagaduita. Era un bum sau ceva de genul pe o patura rosie, ea  stand singuratica si potolita ca o fecioara a singuratatii aruncata in consolare. Si acele picaturi transparente si moi, aproape invizibile pentru ceilalti o faceau sa se mire intr-un mod bolnavicios, si nu, nu plangea; doar canta bineinteles frumos. La fel de frumos ca acel ruj rosu aprins pe care l-a lasat pe chistoc cand a plecat grabita intr-o alta camera. Apoi, cand se va trezi de dimineata pentru un nou, mare nimic, se va descurca, dar cand se va intoarce iar in camera pentru un alt, bineinteles frumos ruj rosu pe un chistoc, nu se stie daca va mai reusi. Ii tremurau mainile de boala pe atunci, insa reusea intotdeauna sa se ridice de pe patura rosie pe care statea plictisita si bineinteles frumos. A venit mai tarziu el, ca o suta de lovituri de tun si a trezit-o parca la realitate. Se terminase tot visul cu rujul rosu, insa cu toate ca nu mai exista niciun vis, totul era inca bineinteles frumos.

Era interesant dar nu prea

Era interesant ca nu imi placea nimic, in schimb simturile mele vorbeau altfel. Vedeam frumoasa o parasuta de fier sustinatoare de oase si ma atragea, in schimb nu imi placea pancarta principala si nici sistemul audio sau video. Era interesant cum tremuram daca numai o unda periferica din tot se apropia de mine; si inca se intampla. Si nu inteleg de ce pentru ca de obicei imi plac primele detalii, insa partea aceasta nu o recunosc si nu ma atrage. Dar oare daca acum am parte de numai un capat al operei, daca le-as avea pe amandoua cum as reactiona? As vrea sa stiu de dinainte si sa ascult cu atentie un sfat cret despre ce ar putea sa mi se intample. Oricum, prin la fel de interesanta definitie a legii compensatiei, oare e sanatos sa ma gandesc la asta, daca la un moment dat devin constienta ca asa ceva nu se poate? Si pana la urma rusinea de a povesti fara cusur adevarata istorisire de unde apare cand eu sustin discutiile adevarate? Si de ce este nevoie sa imi ascund secundele in spatele unor litere negre? Sau de ce nu este nevoie? Se presupune ca mi s-a parut interesanta intamplarea mea neinteleasa si ca de aceea am scris cuvantul binevoitor, asa ca, ce se intampla cu aceste urmari? Acum ma uit la crengi groase si imi amintesc din nou ca radeam cu cea mai mare pofta si nu aveam de ce. Sau chiar ziua aceea de vara, extraordinar de calduroasa din cauza factorilor ad-hoc; ce a fost si cu ea? Se pare ca a existat o nevoie imperioasa sa ma poarte asa cum a avut chef. Si eu lasa, dau vina pe ea pentru ceva ce puteam sa gandesc. Nu ceva rau. Ceva chiar frumos si bun. Si daca este ceva frumos de ce ma rusinez din nou? Iar ma uit la parasute si pancarte. Si da; folosesc litere si le amestec in cuvinte conotative si am o lucrare audio care ma ajuta pentru ca taraste intr-o stare oarecare. Iarasi fac asta. De ce schimb subiectul. Acum, mai interesanta este rusinea mea. O sa stau si o s-o gandesc calma. Intr-un mod obisnuit si monoton. Ma duc sa ma gandesc...

Nu stiu ce voi face

Si nu stiu ce voi face daca voi cadea ranita
Cu toate ca viata mea este una cladita
In contiinciozitate foarte bine armata
Ba chiar ca pe o scara gradata.
Lucrata in maiestrie si virtute
Analizand si cele mai mici amanunte
Lume creata frumos intr-un cristal
Lume care acum imi poarta un gust amar.
Pentru ca atunci nu am stiut
Ca si acum, de altfel, ce e de facut.
Acum, seara, inainte de culcare
Ca o mica, nebuna, fantasma imi apare,
Un gand la fel de mic si acrobatic
Despre cum ar fi totul ca intru-un vis pragmatic.
Pentru ca asa pare ca va fi totul
Cand cu cumpanire voi lua feribotul
Spre partea cea interesanta a vietuirii mele
Cu o tenta de supravietuire printre lucruri rele.
Dupa ce cristalul meu micut s-a spart
Si totul a fost in final aruncat,
Fara o oferta de reconciliere
Lasandu-ma figura moarta a tineretii mele.
Cu toate ca oricand se poate intoarce
O frumoasa-mi parte fara a mai tace
Sau fara sa ma ajute prin ale ei ganduri
Insirate calm intr-aceste randuri;
Modelate pertinent prin obsesti cuvinte
Auzul omenesc ca sa il alinte,
Alaturi de care va veni indata
Fata cu povestea adevarata.

Ideea e ca...

Ideea e ca ai vrea sa pleci si nu poti pentru ca razi si iti place,
Te amuza si nu te lasa in pace;
Iti tine respiratia si te aduna chinuita,
Ademeneste si te lasa uluita.
Vorbeste dens si clar
Atunci cand o lacrima iti aduce in dar,
Apoi te poarta usoara si cuminte
Cand deja s-a saturat de cuvinte.
Nu te mai iubeste ca inainte
Insa ar mai vrea sa te alinte,
Cu o morbida floare colorata
Mirosind a batrana imbalsamata.
Ideea e ca te stie printr-o privire pudica
Si cand ea cu un suras te spinteca,
Eu vin si te salvez cumpanitor
Si poti iesi apoi in fata tuturor
Si vei povesti carte de intelepciune
Despre veridica si draguta minune.
Curand vei topai de bucurie
Cand o vei vedea adunata in feerie,
Si vei crede ca ai ajuns in rai
Pentru ca iti va adresa putin din al ei grai.
Dar fi atent cu acest limbaj
Silabisit agramat prin creionaj,
Cand se arata cu adevaratele cuvinte
Devine arma acrobatica si mortala pentru a ta minte.
Si nu se va linisti pana nu te va sti cuminte
Intre cele patru reci scanduri, pamantul peste tine sa se perinde.
Ideea e ca putina lume stie,
Momentul cand va veni sa se prezinte;
Nici faptura mica neblestemata
Nu poate sa afle despre poezia cu cuvant de nestemata,
Insa va veni o zi curata
Cand cineva va spune de indata,
Ca el a cunoscut credul,
Fiinta fatidica cu corp ca de pendul;
In jurul axei mele de minte nemasurata,
Fiinta fatidica din mintea mea creata.

Pentru acestea

Pentru sfarsitul inceputul meu,
Pentru sfarsitul inceputul tau,
Pentru inceputul sfarsitului nostru,
Pentru ceea ce nu stiu,
Pentru ceea ce nu pot,
Pentru felul cum mi se schimba planurile,
Pentru felul cum a inceput,
Pentru noua si perfecta distractie,
Pentru privirea transcendentala,
Pentru zambetul fatidic,
Pentru noaptea plictisita,
Pentru figura perfect incadrata,
Pentru lucrul cel mai dorit,
Pentru papusa din camera,
Pentru rarul si neasteptatul pacat,
Pentru ceea ce nu imi doresc,
Pentru cel mai haios ras,
Pentru cel mai urat copil,
Pentru cea mai trista vaduva,
Pentru ce este afara,
Pentru ce este clar,
Pentru vaile abrupte.
Pentru vestile proaste,
Pentru tot ce e bine pastrat,
Pentru lucrurile distruse,
Pentru oameni tristi,
Pentru sunet,
Pentru cele mai multe culori,
Pentru tot ce e bun si se pastreaza,
Pentru tot ce face rau,
Pentru cele mai mari pacate si fapte bune,
Pentru ce este privit,
Pentru singura persoana,
Pentru omul ce calca ferm,
Pentru mersul scurt si des,
Pentru ce se poate,
Pentru ganduri,
Pentru tot,
Pentru acestea eu voi fi eu si va fi de ajuns.

Predestinare

Predestinarea apare cu repeziciune cand doua suflete se intalnesc; suflete gemene ce privesc direct sentimentele. Predestinarea este vocea lor, auzita in forma ei perfecta. Este miracolul a doua persoane ce isi fac favoarea de a se iubi reciproc. Sunt suflete ce isi vorbesc din adancul inimii, vorbe care le face vesnice, vorbe care le ademeneste si le uneste si mai mult in legatura lor transcedentala. Intalnirea celor doi fac ca predestinarea sa existe si sa fie vie; din ce in ce mai puternica, proportionala cu timpul petrecut ca o singura fiinta. Predestinarea face dintr-un zambet sa se nasca o stea si un soare, face sa existe o nevoie atipica de prezenta la fel cum zilele de iubire au nevoie de companie. Predestinarea iti aduce maretul Univers la picioare. 

Adio, iubita mea...

Deschidea gura doar cat sa i se vada varful dintilor, dar ofta de parca ar fi fost ultima sa suflare si ar vrut sa profite de ea. Parea ca daca va deschide toata gura va inghiti cerul cu totul. Avea o lumina ce ii cadea cast pe spate si facea unduirile ei sa straluceasca diamantic prin culori ascendente.  Nu se obosea sa vorbeasca prea mult si deschidea ochii numai cat sa vada aceeasi lumina care o facea sa straluceasca atat de frumos. Facea un contrast atat de puternic intre feluritele sentimente pe care le incerca incat ai fi crezut ca totul e fals si ca fata ei de portelan dadea de gol chipul unei actrite. Putea sa imi patrunda in suflet doar cu o privire, iar cand zambea ma trimitea direct in rai. Si asta simteam tot timpul. Cateodata se facea atat de volatila si transparenta, si cu toate astea era atat de prezenta; de la un colorit mirific la un trup straveziu de o sticlire placuta totusi. Ea nu avea nevoie de mine si totusi ma cerea cu atata ardoare in zilele cand stateam impreuna, lesinati de extaz in patul meu. Ai fi vrut vesnic o astfel de fata. Noi eram tineri, necugetati, mandri si orgoliosi. Poate daca as mai fi avut-o acum m-as fi purtat altfel. Si sunt sigur ca si ea ar fi facut asa. Stiu, pentru ca erau acele momente cand ma implora cu privirea ei transcendenta sa ma opresc, sa nu mai ranesc iubirea noastra si ochii mei parca ar fi vrut sa o aprobe, insa eu nu reuseam. Si ma chinuie amintirile, pentru ca nu mi-o pot ierta stiind ca am facut-o sa sufere si mai mult fata de cat suferea deja. Micuta de ea... A suportat totul... Iar eu nu voi reusi niciodata sa uit acele amintiri, care exista doar ca sa ma pedepseasca. Si merit. Nu vreau sa omor portretul ei din mintea mea cu amaraciune si frustrare... Vreau sa o mai sarut pe frunte, sau sa o iau in brate cand ne plimabam pe plaja si ea sa imi suceasca si invarta suvitele de la ceafa, asa cum facea inainte cu niste degete lungi si subtiri. Vreau sa o mai vad cum canta in timp ce ma lasa in urma, pe malul marii, inaintand agale pe un ton drogat, calcand asa ferm, incat in jurul talpii sa se scurga toata apa, ramanand doar nisip sec. Si nu o simt moarta ci doar plecata; parca la cumparaturi. Ca atunci cand pleca, si apoi se intorcea cu pungile pline de tot ce era mai bun si in mana cu 3 lalele albe si un jeleu pe jumatate rontait. Imi spunea ca lalele sunt florile ei de suflet si ca atunci cand ea va muri, de exact acelasi numar va fi nevoie ca sa o uit: 3 ani albi. La inceput nu o intelegeam. O vedeam palida si cuminte, dar nu imi imaginam ca sufera. Mai ales de o suferinta trupeasca... Cand am aflat a fost ziua matusii sale. Mi-a spus ca nu poate sa vina, dar ca pot sa merg linistit caci ea va fi in casa. Nu mi-a zis motivul pentru care nu vine. M-a asigurat doar ca totul e in regula. Ma macina... Nu putea ea oare sa aiba incredere in mine? Trebuia ea oare sa fie cu mine la fel de cruda cum a fost boala cu ea? Ma intreb daca poate nu a vrut sa isi razbune suferinta. Bineinteles, de fiecare data imi alung acest gand demonic din cap, pentru ca ea nu era capabila sa faca asta. Ma iubea prea mult. Si acea zi... Cand m-am intors acasa, ea nu era. Am asteptat-o 3 ore. Dupa a treia ora de martiriu, un vecin m-a anuntat ca a fost dusa la un spital. Biata copila... Cand m-a vazut a inceput sa planga cu cele mai fierbinti lacrimi pe care le-am simtit pana atunci; sau cel putin asa mi se parea cand ii sarutam ochii. Gemea si urla de durere si apoi intorcea capul spre mine si cu aceeasi ochi ma implora sa plec de langa patul ei; sa nu o vad in starea aceea. Eu eram parca drogat si nu mai realizam ce se petrecea. Nu am dormit timp de 3 zile. Eram un mort mergator sau mai degraba doar aratam ca unul, insa ma purtam ca o masinarie defecta. Adevarul e ca totul se defectase la mine. Ea era pe patul de moarte , in loc sa fie in patul meu cald, sa ma joc cu parul ei ca odinioara. Dupa 3 zile de agonie si groaza a murit; insa cu o figura atat de trista si indurerata incat asistentele si doctorul incepura sa planga, iar cel ce se ocupa cu mutarea ei pana la morga s-a cutremurat cu totul. Avea acel chip atat de contrastant... Dupa 2 ore de stat cu ea in brate -ultimele noastre 2 ore- eu inca traiam cu impresia ca se va trezi si imi va sopti cuminte ca vrea o cafea dulce, cum spunea ea chicotind: "ca buzele tale". Si ma trimitea razand pana in bucatarie, insa eu aveam deja totul pregatit pentru ca ma trezeam cu o ora inaintea ei, numai ca sa o privesc cum motaie linistita inainte sa se transforme in magnificul vulcan de peste zi. Nici nu ai fi zis ca e bolnava. Cata energie... Iubeam energia ei. Imi completa comoditatea. Si iubeam cum ma tara de mana prin toate buticurile si era incantata ca un copil de 2 ani care se joaca cu cea mai banala jucarie care pe el il face fericit. Doamne... Cata frumusete... Avea ceva atat de nou si exuberant in miscari si gandire. Si cat m-a iubit. Odata mi-a spus plangand amarnic: "-Te rog, uraste-ma! Te rog! Promit ca nu o sa mai auzi de mine, numai, te rog uraste-ma!". Si a inceput sa ma loveasca in piept cu pumnii; insa lovituri atat de fragile si slabite, care m-au induiosat pana la extreme. Am luat-o in brate, am tinut-o strans si am inceput sa plang si eu cu ea. Eu nu stiam despre ce vorbeste, insa nici nu o intrebam. Nu aveam dreptul sa stric acest tablou atat de dramatic si frumos, punandu-i intrebari. Insa i-am spus ca nici daca mi-ar da foc nu as putea sa o urasc. Atunci a inceput sa planga si mai amarnic. Dar era sufletul-meu-pereche. Nu puteam dori nimic mai mult de la viata... Si nu o spun ca pe un cliseu ieftin. Asa era ea; ma facea sa simt ca nu mai am nevoie de nimic. Insa acum... gandul la ea ma poarta dureros pe nori ghimpati si nu mai am spirit destul si nici energie sa reconstitui in minte tot ce am simtit cu ea si despre ea in timpul fericitei noastre convietuiri. Si daca cineva si-a pierdut sufletul-pereche va sti ca cel mai usor si nedureros lucru pentru el, ar fi sa moara; sa moara la fel ca iubita lui. Sa nu mai auda sau sa vada nimic. Sa nu mai aiba in preajma oameni care au impresia ca pot sa il ajute sau sa ii inteleaga simtirile acute, chiar cronice din suflet. Si imi amintesc printre randuri si lacrimi cum mi-a spus odata, cum credeam eu pe atunci, un lucru foarte ciudat: "- Roaga-te sa mor de cancer! Se spune ca cei care mor astfel ajung direct in rai!". Dar as fi putut eu sa fac asta? Sau...as fi putut sa imi imaginez ca asta se intampla exact sub nasul meu? Ca asta am in brate: o canceroasa? Imposibil. Se ascundea atat de bine. Cata durere sufocata... Simt ca mi se ravaseste tot corpul si ca mi se rupe si sfasie carnea de pe mine cand ma gandesc la ea. Si astfel eu ma auto-mutilez cu durere si ma pedepsesc, numai ca sa ii vad iarasi, ca prin vis, ochii sticlosi, plini de lacrimi fierbinti ca de mama.

Adio, iubita mea! Si ramai cu bine... Ne vom vedea in curand... Iti promit...

Am invatat

Am invatat ca persoanele cu care vrei sa vorbesti cel mai mult, de obicei vorbesti cel mai putin.
Am invatat ca in viata, pentru fiecare zi de tristete, vei face compensatie cu cate o lacrima de fericire.
Am invatat ca pe cat de pasnic si fericit mori, pe atat de mult te-ai chinuit in viata.
Am invatat ca niciodata nu trebuie sa oferi mai mult decat poti primi si viceversa.
Am invatat ca lucrurile care te atrag la o persoana mai tarziu iti vor deveni insuportabile.
Am invatat ca in viata fiecarui baiat a existat o femeie de care i-a fost frica si a respectat-o, indiferent daca aceasta ii era mama, sora, iubita, sotie, profesoara, vanzatoarea de la magazin.
Am invatat ca o minciuna spusa de mai multe ori devine un adevar.
Am invatat ca minunile se intampla.
Am invatat ca visele nu devin realitate.
Am invatat ca oricat ai merge, nu vei ajunge la capatul lumii.
Am invatat ca minciuna mai are cateodata si picioare lungi.
Am invatat ca indiferent pe ce drum ai merge, vei ajunge la acelasi,singur capat.
Am invatat ca Dumnezeu ne-a daruit o viata corecta.
Am invatat ca trebuie sa te feresti de prosti.
Am invatat ca vointa umana intrece iubirea si ura.
Am invatat ca un om nu apreciaza niciodata un lucru la adevarata sa valoare, atunci cand e nevoie.
Am invatat ca rusinea, vina si iubirea nu se uita niciodata.
Am invatat ca de multe ori aparentele nu inseala.
Am invatat ca ochii si mintea sunt mai pacatoase decat mainile.
Am invatat ca in orice exista o lege a compensatiei, care nu da inapoi niciodata.
Am invatat ca in spatele urii se afla mizerie si tristete.
Am invatat ca dupa ploaie nu intotdeauna iese curcubeul.
Am invatat ca o iubire care se termina cu o prietenie, nu a fost niciodata iubire
Am invatat ca esti degeaba daca nu esti om.
Am invatat ca mai am de invatat. Dar tu?

Eu o clipa am iubit

Eu o clipa am iubit sau cel putin asa am crezut, insa daca a fost adevarat inseamna ca mi-a fost dat un moment de chinuiala si anxietate. Nu a trimis in lumi plutitoare si nici nu a vrajit si indragostit aceasta clipa, decat a adus neliniste si nervozitate pentru mine. Am crezut pe cuvant, unul nespus, ca ma va ajuta si voi cheltui mai putina viata prin maini de muritoare neblestemata impinsa in fata de catre mine insami. Si voi vrea sa scap de acea clipa cand stateam lesinata in pat de nepasare cu catuse puse pentru a nu pleca, dar voi vrea sa primesc alta in schimb care ma va duce acolo unde se asteapta sau nu, toate muritoarele neblestemate sa alerge, fara pantofi de ghimpi si rochite de fier forjat. Si voi astepta nerabdatoare, cu unghiile tocite si rosii si negre si nu voi putrezi linistita pana cand nu voi fi gasit clipa in care am iubit cu adevarat. Si voi astepta-o pe aceea gumica care se prelungeste, insa nu ca un resort ce se intoarce nervos inapoi; pe aceea nu o vreau, nu doresc si nici gandesc, astfel ca atunci cand voi fi implinita, sa iasa viata din mine si din muritoarea neblestemata care cere sa nu mai primeasca acea clipa in care a crezut ca a iubit, insa implora si compromite pentru acea clipa gumica care va veni neinduiosata sa agonizeze placut muritoarea neblestemata

.

Epuizata

In ziua de azi compensez o zi muritoare cu cate o lacrima sinistra de fericire, zi iertata si iubita, pentru ca alt contract nu voi afla iar bucurie in sufletul meu va dainui decat atunci cand voi fi platit infinitele pretuite de lacrimi. Cu un sentiment descendent fara motiv imi petrec ziua si dau crezare constiintei mele ca nu va fi statornic, traind mereu acolo ca un camatar cu sparncene impreunate in jos, care isi asteapta clientul sa nu isi plateasca datoria. Totul, inafara de azi. Azi nu, pentru ca azi sunt epuizata de fericire. Am obosit psihic si voi dormi treaza, cu ochii deschisi si foarte lucida. Si voi visa calma la un fapt real, voi visa mai mult in ajutorul timpului facandu-l sa-si treaca zilele muritoare in care eu nu eram epuizata, ci doar vioaie si bufanta precum un picior sportiv, insa o heterotrofa pofticioasa privita primindu-si seva cuminte de la jumatatea sa, toate astea, azi, petrecandu-se prin centrul diamantic al unor lacrimi epuizante de fericire.

Du-te tu...

Du-te tu pentru mine, eu nu mai vreau. Lasa-ma lasa nevrednica in umbra si pierzanie, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Sa imi pocneasca inima in piept si sa fuga ca de ciuma, sa ma lase moarta fara de mine si tine, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Sa se surpe cerul si pamantul peste ochii si gura mea, daca mai indraznesc sa nenorocesc pui dumnezeiesc cu vorba si privirea mea blestemata, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Fericita sa fiu ,cand fericire voi da, si trista sa fiu cand tristete voi plasmui, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Sa ma incarnez in floare urat-mirositoare sa indepartez frumosul, si sa ma incarnez in planta carnivora sa simt gust de durere, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Sa ma taie si sa ma omoare daca raman, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Sa cad acum din picioare si oloaga sa raman, dar du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau. Du-te tu pentru mine ca eu nu mai vreau, o sa merg si eu pentru tine cand nu o sa mai vrei.

Sunt lucruri...

"Sunt lucruri care se vad cu ochii, se pot simti cu inima si inchipui cu gandul, dar cu graiul omenesc nu se pot spune" zicea Slavici in romanul 'Mara'. Sustin aceasta vorba. Este ca atunci cand te intelegi cu o persoana din priviri...cand nu mai este nevoie de alte adaugari fizice pentru a obtine o conexiune benefica de comunicare si nu numai. Dar ce se intampla atunci cand prea multe lucruri sunt spuse? Voi da un exemplu real, actiune intamplata contemporan si autohton: o familie trece printr-o perioada nefasta. Au anumite probleme. In casa, tatal, cele 2 fiice, bunica, se cearta. De fata este si un verisor mai mic al fetelor care nu are nici o legatura cu ce se intampla in acea casa, si totusi stie care sunt problemele familiei si ce le cauzeaza. In timpul certii totii membrii prezenti incep sa planga: tatal, fetele, bunica, pana si verisorul cel mic. De ce? Ma gandesc ca poate prea multe au fost spuse.  Toti vrem sa ni se spuna adevarul in fata, insa nici nu il putem suporta prea bine. Este parca o povara prea mare, ori noi, ca persoane fizice insa si ca fiinte dam intotdeauna dovada de o putere extraordinara, si cu toate astea cand este vorba de egocentrism, subiectivismul nostru ne duce pana la extrema in care 'ne punem in fund' si devenim negativisti; parca masinarii de spus 'nu'. Si facem orice cand cineva ne spune direct, fara sovaiala, adevarul in fata, ca sa demonstram contrariul pentru ca nu avem curajul necesar sau energia necesara pentru a recunoaste ceea ce de fapt este atat de evident. Si ne este atat de frica de urmarile neascultarii noastre fata de adevar sau dimpotriva, suntem atat de indolenti fata de ceea ce trebuie si e corect sa fie, incat ne transformam in adevarati profesionisti in a da argumente care sa ne demonstreze nevinovatia sau care macar sa convinga oponentul la oprirea disputei. Bineinteles, pentru ca este un lucru gresit, duce la alte lucruri gresite, datorita legii reactiunii, astfel, in majoritatea cazurilor cand ceva asemanator se intampla, 'acuzatul' isi auto-vadeste  spusele, devenind decat un patetic mincinos, si totul pentru ca atunci, candva, nu a fost destul de matur si nu a avut destul curaj pentru a recunoaste adevarul.

Incapabili de a ne pastra. indiferent de ce inseamna asta

am in fata mea o fetita adorabila de 2 ani si jumatate, care la intrebarea adresata: cati ani ai tu?, mi-a raspuns: dui ani ci giutate, pentru ca de abia au inceput sa ii iasa cateva cuvinte stalcite din gurita aia mica si rotunda. are parul lungut, blondin si carliontat de la jumate, imbracata bineinteles in roz, cu niste obraji mari si moi care parca nu ii lasa cuvintele sa iasa din gura si cu o fata rotunda si bucalata pe care stau asezati 2 ochi mari, caprui si un nas mic si dragut. tocmai a rontait 2 bomboane, in timp

  ce incerca sa imi recite o poezie, din care nu am inteles nici macar un cuvant. in schimb, am inteles ce mi-a zis imediat dupa si anume: 'boboana rociu nu-i buna, deci, mmmmm, o sa vleau unul abashtru', in traducere: nu i-a placut bomboana rosie asa ca a vrut una albastra, care era de fapt verde... am inteles, desigur, cu greu, a trebuit sa o intreb de 3 sau 4 ori ce a spus, insa a fost placut, pentru ca o vedeam atat de simpla, de necomplicata, nederanjata de faptul ca o tot intrebam ce incerca sa imi spuna. era atat de senina si parca seninatatea ei ma multumea si pe mine. mi-a venit astfel in cap urmatoarea intrebare: de ce se comp

 lica omul in raport si concordanta cu inaintarea in varsta? altfel spus: progresiv. este adevarat ca un copil nu are probleme, griji, poate, nici macar sentimente de bucurie si tristete cu adevarat reale si ca la cealalta extrema omul matur este exact inversul unui copil, insa, de ce nu este posibil sa fie cum vrea el, cum poate el, cu problemele si grijile sale, insa simplu si necomplicat? stiu ca, cel mai probabil, asa ceva nu exista, insa sunt om si am dreptul si totodata responsabilitatea sa intreb: de ce?

copiii iau totul ca atare, asa cum li se ofera, pe cand oamenii maturi, sub majoritatea circumstantelor, incep sa se gandeasca la intelesuri si subintelesuri, la simbolistica sau suprafata etc. chiar eu ma complic punandu-mi astfel de intrebari, fapt pentru care ma si intreb de ce simt nevoia sa fac acest lucru.

si totusi, traind categoric intr-o lume complicata si plina de complicatii, cum ar fi o lume simpla? este posibil ca simplul sa devina in timp, sub-mediocru, plictisitor, poate chiar agasant, ori dimpotriva, sa fim obisnuiti cu el si sa nu ne imaginam lumea fara protectia sa?


la urma urmelor, omul se complica progresiv inconstient, nu voluntar, deci datorita proprie-i fiinte si concept de "om", asa ca presupun ca asa e drept, normal si logic. nu stiu de ce, dar cel putin, pentru moment, asa pare a fi cel mai bine.

Frumusete luciferica

de o frumusete luciferica care te ademeneste si intriga; care ademeneste si despica. al carei suras este moartea si care cu numai un clipit iti rupe oasele din corp si cu numai o privire te umple de cancer si buba si cu numai o atingere te secatuieste de carnea-ti si te inveleste in ceara fierbinte. de o frumusete luciferica, un trup care te tulbura si inbolnaveste, si te lasa cazut inconjurat de fiare grotesti, tu ramas in delir si deriva, murind dupa o mangaiere viermanoasa. si sti cum o mangaiere de o frumusete luciferica iti face rau cand pielea ti se rupe si te doare fara sa curga sange, decat venin negru din spin de trandafir malefic, abominabil servitor al unei fiinte de o frumusete luciferica.

Am chef sa scriu

de multe ori am un sentiment ca cel din acest moment, prin care pur si simplu simt nevoia sa scriu si poate nu despre ceva anume. vad lucruri zilnic, senzorii ochilor mei le observa pe toate si ma gandesc in mod particular ca vreau sa scriu despre ele. imi formez deseori pareri despre ce vad in jurul meu; de fapt, fac asta tot timpul. pot spune ca sunt o persoana care judeca ceea ce o inconjoara. incerc totusi sa pastrez o limita si sa nu judec ma persoanele, ci ideile, gandurile, situatiile, intamplarile. poate ca este sau nu bine ca fac asta, dar pana acum aceasta judecata a mea m-a adus in circumstante si momente primordiale ale vietii mele. imi place cum traiesc pentru ca aproape zilnic invat cate ceva de la mine, in special. ma iubesc pe mine insami si ma respect, tocmai de aceea sunt capabila sa ma autoinvat ceea ce, poate, nu stiu inca. sunt constienta de faptul ca viata e prea scurta ca sa invat din propriile greseli si daca am privilegiul sa aflu dintr-o situatie aproximativ apropiata mie, despre o greseala savarsita dupa care a urmat in mod logic consecinta ei, de obicei invat ceva din ea. azi, mi s-a demonstrat inca o data ca oamenii nu trebuie judecati de la prima vedere; poate nici de la urmatoarea, sau ultima. mi s-a demonstrat cum, un om care iti poare parea perfect normal si lucid, poate fi sociopat, delirant sau pur si simplu bolnav de moment. poti sa judeci un om si sa ii atribui calitati sau defecte nefondate si eronate. este posibil. pana la urma, omul este facut, printre altele, pentru a gresi, sau cel putin asa am citit in niste carti mari si prafuite. in mod dubios, si din pacate, in ultimele zile am fost martora si protagonista a unor nefericite intamplari, in care personajele negative erau persoane cred, bolnave psihic sau obsedate. nu genul de persoane bolnave de care iti e mila si vrei sa le duci la un spital unde sa primeasca ajutor medical, ci persoanele din cealalta extrema, cele care iti provoaca scarba si ai vrea sa fie pedepsite pentru ceea ce fac; persoanele care fac rau. par perfect normale, insa in secunda urmatoare te agreseaza, sunt violente, scarboase. cel putin eu asa am simtit. inca o data judec. si ce daca? astfel mi-e gandirea. prima data le-am catalogat drept normale, dovedindu-mi pe urma contrariul. deci, pe cine ar trebui sa dau vina sau sa fiu suparata? pe ele, pentru ca mi-au tradat increderea acordata, ca fiind persoane normale, poate chiar moralistice, sau pe mine pentru ca am gresit presupunand asta despre ele devenind intr-un fel naiva crezand ca orice om merita prezumtia de om cinstit, sau macar normal? si pana sa imi auto-raspund la intrebarea asta, care este in final limita de normal? ce mai este in ziua de azi normal? pentru ca, pe Terra din ziua de azi, lumea e grabita, nepasatoare, intoleranta, independenta, eficace, vivace, volatila, rautacioasa etc. acestea sunt cateva atribute; minuscul de putine. care este normalul? pana la urma cred ca nu noi, oamenii, tinem pasul cu limita de normal, ci el se adapteaza schimbarilor noastre. oare acest fapt este normal? vreau sa cred ca nu, deoarece in acest deceniu si jumatate trait de mine, lumea nu s-a schimbat in bine, si nu o va face nici in viitor, iar asta ar duce normalul pana la o limita rea, in care, in mod obisnuit nu ar fi trebuit sa se ajunga in veci. se stie ca nimic nu dispare, nimic nu apare, nimic nu se pierde, sau castiga, ci totul se schimba. dar oare, aceasta materie bruta ce ne-a format odata lumile si existenta, nu se va uza dupa atatea circuite de schimbare continua? si aceasta intrebare ma conduce la urmatoarea: daca intr-adevar aceasta materie, prea-prelucrata, chiar se va uza, ce reactiune monumentala, chiar catastrofala, va fi atunci? mama, care tocmai a intrat in camera, crede ca sunt la varsta intrebarilor, si totusi, eu cred ca nu varsta mea e de vina, ci mintea. ma consider o persoana capabila sa vada oarecum si prin simboluri, sau care, cel putin are o viziune si vizibilitate mai mare asupra ceea ce vede sau stie, nu mult insa. totusi constientizand ca sunt o mediocra, ma uit in jurul meu si ma intreb: cei care au inventat tot ce ma inconjoara , cei care au luat parte la materia enuntata mai sus, ce fel de persoane sunt? ce fel de gandire au? s-au nascut cu ea sau au dobandit-o in timp? si daca au dobandit-o as vrea sa stiu cum, pentru ca, inteligenta, experienta si cunoasterea imi par cateva obiective extraordinar de fascinante si absolut necesare omenirii. desigur, necesare si absolut dorite si in viata mea. privind oarecum subiectiv aceste 3 mirobolante obiective, realizez ca mi-ar placea cu adevarat sa le am insa, niciodata, spunand asta intr-un mod pueril, nu mi-ar placea sa fac parte dintr-o conditie de geniu. paradoxal vorbind, sa ajung sa fiu o persoana geniala. nu mi-ar placea datorita propriei conditii prin care as fi singura si mai mult ca sigur nefericita, murind de tanara de vreo boala ce m-ar fi macinat toata viata. intr-adevar as fi reusit sa aduc universului cateva omagii, inventand poate ceva nou, sau ramanand pe veci in istorie, insa pentru mine, gandind cu incapacitatea mintii mele de acum, nu cred ca ar fi de ajuns daca nu as fi fost fericita.

pentru moment, mintea mi s-a golit. la revedere!

oamenii si sfarsitul lumii

este 1:30 dimineata si abia am terminat de vizionat un film care m-a facut sa uit sa respir. se numeste The day after tomorow si va recomand acest film din toata inima. in acest film se prezinta o calamitate; din cauza incalzirii globale totul s-a deteriorat, curentii de aer s-au deplasat si totul s-a transformat intr-un dezastru natural, prezicerile climatologilor fiind ca in cateva zile se va ajunge la o a2a era glaciara. lung-metrajul a fost foarte bine facut, cu efecte speciale de calitate si actori de asemenea. in timp ce il vizionam am inceput sa ma gandesc... oare cum ar reactiona oamenii secolului 21 daca s-ar afla in fata mortii omenirii? vedeam aici tot felul de situatii lamentabile, de speriat sau de plans si parca ma transpuneam in imaginea respectiva. astfel, cand vedeam ipostazele acelea cu oamenii aflati in fata unui dezastru natural, in fata unei morti de scara mondiala, m-a facut sa ma intreb: ce am face noi, oamenii din ziua de azi, daca ne-am afla in fata unui astfel de moment? ma intreb asta pentru ca oamenii din ziua de azi-vorbind la scara mondiala-,nu mai au taria de caracter si nici macar pe cea fizica pentru a reusi sa supravietuiasca unui astfel de eveniment. in film in jur de jumatate de glob a fost salvat, insa in viata reala, care ar fi macar numarul aproximativ de eroi supravietuitori? populatia din ziua de azi se bazeaza pe puterea mintii, care este intr-adevar extraordinara, dar nu se mai stie ce inseamna sa se descurce singuri, chiar si in fata unor situatii neprevazute si grele. suntem oameni bolnaviciosi, cancerosi, obezi, cu prea putina putere fizica si psihica. oamenii aceia inteligenti din filme, oameni capabili sa supravietuiasca...in viata reala nu prea exista. in ziua de azi, si stim asta bine, oamenii care sunt atat de inteligenti incat sa prezica din date stiintifice o cataclisma, sunt oamenii cu corpuri slabe si cu boli de piele si ochi, care nu ies din casa decat daca este o nevoie imperioasa. astfel de oameni ar fi probabil primii care ar muri din cauza conditiei lor de geniu. ar fi un moment cu adevarat trist sa sti ca mori odata cu inca 2/3 din populatia globului, insa sunt mai mult ca sigura ca mai trist ar fi sa faci parte din acei 1/3 ramasi, pentru ca sti ce s-a intamplat, ai ramasite de existenta incrustate in memorie si imi imaginez ca in fiecare noapte visezi cosmarul a ceea ce ai vazut  si moartea tuturor celor apropiati. :( RIP TERRA!

Nichita Stanescu- De dragoste

ea sta plictisita si foarte frumoasa

parul ei negru este suparat

mana ei luminoasa

demult m-a uitat,-

demult s-a uitat si pe sine

cum atarna pe ceafa scaunului.

eu ma inec in lumine

si scrisnesc in crugul anului.

ii arat dintii din gura,

dar ea stie ca eu nu rad,

dulcea luminii faptura

mie, pe mine ma infatiseaza pe cand

ea sta plictisita si foarte frumoasa

si eu numai pentru ea traiesc

in lumea fioroasa

de sub ceresc.

Alexandr Puskin-Eu Te-am iubit

eu te-am iubit si poate ca iubirea

in suflet inca nu s-a stins de tot;

dar nici neliniste si nici tristete

ea nu iti va mai da, asa socot.

fara cuvinte te-am iubit, fara nadejde,

de gelozie, de sfiala chinuit.

dea Domnul sa mai fi candva iubita

asa adanc, asa gingas cum te-am iubit.

Sorin Cerin-Doar tu

Esti oaza regasita daruita de destin
Inimii mele cu petale de dor
Si zbucium si durere
Unica de altfel in lumea florilor,
Vei ramane inimii Cuvantului cu nume de iubire
Ce pare mai vechi decat vremea
Si curge in sangele amintirii,
Prelins in penita simtirii
Pentru a scrie: Te iubesc,
Pe intreg cerul inimii mele.

Fara sa te ofilesti vreodata
Esti si vei ramane
Roua strigatului surd
Al carui zori imi sfasie
Orizontul intregii mele vieti
Pustiite de amintirea
Ochilor tai,
Pierduti pentru eternitate,

In mine.

Pantofii mei :))

Inventiva mea profesoara de romana, L.M. ne-a dat intr-o ora oarecare o tema pentru acasa. Si aceasta tema trebuia sa fie o compunere cu titlul 'Pantofii mei'; insa nu titlul era important ci continutul, care trebuia sa cuprinda cateva elemente de limba si comunicare. "Profa" a incercat sa ne testeze prin aceasta compunere capacitatea de a scrie si in acelasi timp de a reusi sa atingem scopul temei care era destul de greut. Ideea e ca am vrut sa fiu putin mai originala si sa scriu ceva haios, iar feminista (atentie! am spus feminista nu feminina!) din mine s-a legat de ce se leaga feministele cel mai des: de baieti. Cand am citit cu voce tare compunerea, in clasa, colegii mei au facut niste ochi mari si imposibili si credeti-ma ati fi vrut sa le vedeti figurile ofticate si surpinse :)). Compunerea suna cam asa:
Conversatie la telefon intre 2 prietene:
    -Lasa-ma sa iti povestesc in continuare: "-Mai ai 15 minute si intri. Grabeste-te!
-Stai sa imi pun pantofii si ies, strig eu presata de timp." Grabita imi trag in picioare acea pereche neagra, lucioasa, extraordinara pereche de pantofi cu toc si ies din cabina de machiaj intr-un suflet. "-Si acum doamnelor si domnilor,castigatoarea premiului 'Cel mai bun biologist' ii revine doctorului Jasmine Crawford." Entuziasmat, Gabriel indica spre cortina de unde trebuia sa ies si ma aplauda puternic. "-Buna seara. Ma bucur sa ma aflu aici alaturi de voi..."
    -Ohhh... Jasmine, treci peste asta. Imi pierd rabdarea.
    -Bine, bine.Imi tin discursul , plec de acolo si in drum spre casa ma opresc la o cafenea, asta bineinteles, dupa ce m-am dus la magazinul de incaltaminte si mi-am cumparat cateva perechi extraordinare. La cafenea, am dat comanda si privind linistita in jurul meu vad un cuplu. Parea ca se potrivesc, insa mi-a atras atentia faptul ca aveau o problema.
    -Care? ma intreaba Miranda cu  un ton curios, aproape tipand la telefon.
    - Ha ha chicotesc eu. Baiatul era un misogin. Vezi? Obsesia mea pentru pantofi nu este nefondata. Barbatii sunt ca pantofii: foarte putini merita pastrati mai mult de un sezon, daca ii iei pe cei nepotriviti s-ar putea sa te bata, oricat le-ai vorbi nu devin mai maleabili, iar unii chiar merita lasati la usa. Serios, se purta ingrozitor.
    -Pai ce facea?
    - Ii vorbea urat si... Alo? Ma mai auzi?
 Hmmm...cred ca s-a intrerupt conexiunea, imi zic eu. Cobor la receptia hotelului in care ma aflam,  unde se afla un domn care cu o expresie plictisita, se uita la mine si cu o voce aproape stinsa de atat dezinteres ma intreaba ce doresc.
Ii spun ca mi s-a intrerupt o convorbire importanta si ca vreau sa stiu ce s-a intamplat. Imi face semn cu degetul sa il urmez si il insotesc pana la biroul celui care se ocupa cu telecomunicatiile. Intre timp Miranda ma suna:
    - S-a intrerupt. Spune in continuare.
    - Cum iti spuneam: eram mirata de ce se intampla si culmea este ca baiatul m-a observat, si-a lasat prietena cu o expresie inefabila pe fata si vine langa mine pentru a ma convinge sa iesim odata. Asadar Miranda, barbatii chiar sunt precum pantofii: care iti plac te costa, cei comozi nu te atrag, iar cei care te atrag nu intra, unul singur e de ajuns doar pentru cenusarese si cel mai important, toti trebuie calcati in picioare.
    - Ha ha ha... se aude din receptor. Miranda rade isteric.
 Fetele si-au continuat entuziaste conversatia timp de multe ore, iar obsesia Jasminei pentru pantofi o poarta in continuare prin multe alte episoade haioase ale vietii ei.

Cam asta e compunerea mea cu accent feminist :)) baieti sper din tot sufletul sa va simtiti :)) comentare placuta

Ion Minulescu-Celei care minte

" Et fais-moi des serments que tu rompras demain." -PAUL VERLAINE

Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine...

Dar fiindca azi mi te dai toata,

Am sa te iert-

E vechi pacatul

Si nu esti prima vinovata!...

In cinstea ta,

Cea mai frumoasa din toate fetele ce mint,

Am ars miresme-otravitoare in trepieduri de argint,

In pat ti-am presarat garoafe

si maci-

Tot flori insangerate-

Si cu parfum de brad patat-am dantela pernelor curate

Iar in covorul din perete ca si-ntr-o glastra am infipt

Trei ramuri verzi de lamaita

Si-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iata,

Bate miezul noptii...

E ora cand amantii,-alt' data,

Sorbeau cu-amantele-mpreuna otrava binecuvantata...

Deci vino,

Vino si desprinde-ti din pieptenul de fildes parul,

Infinge-ti in priviri Minciuna

Si-n caldul buzei Adevarul

Si spune-mi:

Dintre cati avura norocul sa te aiba-asa

Cati au murit

Si cati blesteama de-a nu te fi putut uita

Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine...

Dar fiindca azi mi te dai toata,

Am sa te iert-

 E vechi pacatul

Si nu esti prima vinovata!...

Deci nu-ti cer vorbe-mperecheate de sarutari,

Nu-ti cer sa-mi spui

Nimic din tot ce-ai spus la altii

Ci tot ce n-ai spus nimanui.

Si nu-ti cer patima nebuna si fara de sfarsit,

Nu-ti cer

Nimic din poetul palid

Cerseste-n veci de veci, stingher,

Voi doar sa-mi schimbi de poti o clipa

Din sirul clipelor la fel,

Sa-mi torni in suflet infinitul unui pahar de hidromel,

In par sa-mi impletesti cununa de laur verde

Si-n priviri

Sa-mi impietresti pe veci minciuna neprihanitelor iubiri

Si-asa, tacuti-

Ca doua umbre, trantiti pe maldarul de flori-

Sa-ncepem slujba-n miez de noapte

Si maine s-o sfarsim in zori!

O POEZIE EXTRAORDINARA!!! :)

Spovedania de toate zilele

fiecare om se spovedeste zilnic. se spovedeste cand vorbeste cu el insusi si isi spune supararile si bucuriile. se spovedeste cand plange pentru ca stie ca a gresit si pentru ca ii pare rau. face rugaciuni egocentriste catre el insusi si crede cu adevarat ca ceva o sa se schimbe curand sau macar in viitor. face rugaciuni ca sa se ierte pe el insusi si nu reuseste sa isi atinga scopul decat atunci cand este cu intr-adevar impacat cu sufletul lui. isi plange de mila si de bucurie. se vrea puternic si tot pentru el insusi se imbarbateaza la fel cum ar face un preot milos cu enoriasii sai. oamenii gandesc dincolo de aparente zilnic si nu si dau seama ca ei isi fac spovedania de toate zilele.