Ma intreb...

Stii senzatia pe care o ai cand iti merge bine de ceva vreme si dintr-o data primesti inca o palma de la viata? Sau cand ai problema dupa problema , incat obosesti psihic? Cum se numeste treaba asta in termeni filosofici? Legea compensatiei? Destin, sau ceva de genul?

Oamenii au fost atat de speriati incat au ajuns sa dea nume problemelor, inca dinainte ca ele sa existe.

Trebuie sa fim putin realisti si sa ne dam seama cand trebuie sa luptam si cand nu. Exista o selectie naturala intre ceea ce ne este de folos si ceea ce ne complica existenta. Cateodata lucrurile pur si simplu se intampla! Nu cred in destin , in coincidente, noroc si ghinion, dar pot spune cu mana pe inima ca uneori scenariile pe care le traiesc ma fac sa imi doresc sa cred in ele.

Deseori am impresia ca nu vom reusi niciodata sa fim fericiti. Suntem prea obsedati de control. Vrem sa detinem monopolul asupra fiecarui aspect al vietii personale si adevarul e ca doar o fractiune foarte mica din ceea ce ni se intampla depinde de noi. Exista zeci de alti factori; stiu ca e o afirmatie care te face sa iesi din zona ta de confort, dar este adevarul. Viata noastra depinde mult prea putin de noi, dar atat cat putem, trebuie sa o facem mai buna, mai de calitate.

Nu cumva cu totii ne dorim sa traim fara sa avem remuscari, resentimente sau pareri de rau? Ma intreb care este ingredientul secret pentru o astfel de viata…

Nu ne dorim perfectiune, dar ne dorim un trai bun. Cu cat invat mai mult imi dau seama ca putem sa atingem asta, dar ne trebuie cateva atribute care sunt de fapt cea mai grea parte a ecuatiei. Un suflet curat, pace, prietenie, sentimente adevarate, si cel mai important dintre toate…multa dragoste… Cine le mai are in ziua de azi?

Voi cum o sa va castigati fericirea?

De ce nu pot sa dorm

N-am somn cand ma gandesc la toate

Si ma gandesc destul de des;

Ca toate imi vin in gand in noapte,

Nu reusesc sa evadez.

N-am somn cand ziua trece greu,

Cand ma pietrific stand degeaba,

Ca totu-i complicat mereu

Nu reusesc sa-mi termin treaba.

N-am somn acum, n-am seara toata,

Iar gandul nu se controleaza,

Nu se calmeaza niciodata

Ma tine toata noaptea treaza.

N-am somn cand stiu atatea spaime

Si ma-ntristez mereu de ele;

Dar noaptea este numai taine

Inscrise in mii si mii de stele.

Mai trece o noapte si inca una

Incep sa ma intreb mai des:

"De ce e calma numai luna.

Iar restul vietii e plin de stress?".

Deznodamant

E rece noaptea, dar e clara.

Ma linisteste doar putin.

Se aude zgomotul de-afara,

Iar eu astept si tot suspin.

As vrea sa implinesc de acum

Orice dorinta ma odihneste

Dar viata e grea si imi tot spun:

"Nu poti, caci totul te opreste".

S-apoi deschid fereastra larg

O boare intunecata bate

Inca e noapte, soapte se sparg,

Tacerea pleaca in alta parte.

Si cu o viziune clara

Mi se intampla tot mai rar

Toata zidirea sa-mi apara

Ceva de care n-am habar.

Mai sunt momente de tristete,

Cand nu stii nici ce vrei, nici poti,

In jurul tau e plin de fete,

Dar nu au dragoste, sunt hoti.

Doresc tarie pana-n oase

Sa pot avea deznodamant.

Puterile sa nu ma lase;

Pot sa-mplinesc un legamant.

Ma vreau infipta in dreptate,

Cu bunatatea langa mine,

Ma vreau puternica in fapte

Si sa ajut cat pot de bine.

Astept ocazia cu lacrimi,

Astept si viata cu rabdare,

Ma uit in jurul meu, vad patimi;

Drumul e lung si lumea-i mare.

Nimic nu e degeaba aici,

Nimic nu e la intamplare;

Cu toate ca tu asta zici,

La mine lucrurile sunt clare.

N.I.S.

Imi ploua in suflet cu de toate

As vrea sa zbor, s-ajung la nori,

Dar fiindca el e tot departe

Astept sa treaca printre stari.

Mai trece o zi, trece o luna

Timpul ni se grabeste-ncet,

Iar el vaneaza vremea buna

Sa nu ma faca sa astept.

De ce cand toata ziua-i rea,

Eu tot primesc o veste buna?

Cand el imi spune:"Esti a mea!",

Mai am rabdare inc-o luna.

De ce e nerabdarea mare,

Cand toata lumea e a noastra?

El pleaca, lumea imi apare

De ieri, de azi, o zi albastra.

Si cand pe varfuri vine acasa

Aud toti pasii pan' la mine;

Il iau in brate, nu-mi mai pasa

Decat ca l-am vazut cu bine.

Arata-mi Numai Azi (ANA)

Explica-mi cum se face viata

Ma plimb prin fantezia ta

Arata-mi sufletul si fata

Arata-mi ce-mi poti arata.

Arata-mi Numai Azi durerea,

O ai ascunsa undeva,

Nu vreau sa-ti mai aud tacerea;

Nu vreau sa stiu asa ceva.

Trezeste-te din coma vietii

Si vindeca-te pan' la moarte

Asculta roua diminetii

Lasa iubirea sa te poarte,

Cu cine lupti tu, draga fata?

De cine fugi cu asa viteza?

Incetineste si asteapta,

Si vei ajunge la asceza.

Nu te adanci in straturi

Arata-mi Numai Azi, tu stii

Ca n-am venit sa iti dau sfaturi;

Astept, caci tu te vei trezi.

Iar viata se va colora

Si sunete se vor distinge

Creatia va aduna

Iar Adevarul va invinge.

Vei respira cu adevarat

Dulceata tuturor de-afara

Vei deveni om asezat

Privirea iti va fi iar clara.

Pe tine viata te iubeste,

Nu o dispretui ascunsa.

Cand amintirea mea tot creste

Si fantezia e strapunsa.

Imagineaza-ti si-mi arata

Cum este ziua ta perfecta.

Arata-mi Numai Azi , tu fata

Antagonismul ti-l accepta.

Te rog si azi, si maine iara,

Nu te ascunde inca odata,

Caci vreau in viata ta s-apara

Iubirea dintre baiat si fata.

Drum lung

Pe unde ai fost pribeaga fata,

De imi intarzii acum in prag?

Te-am asteptat intreaga viata,

M-am odihnit la drumul larg.

Stiam ca vei veni incet

Cu anevoie la final

Dar drumul stramt e si cel drept

Nu te-ai lasat luat de val.

Cand ai ajuns m-ai inviat

Caci moartea dormita in mine

Tristetea indata a plecat,

Nu mi-a urat: "Ramai cu bine".

Acum cand exaltata sunt

Iti spun ascuns si printre soapte

Drumul tau cel lung si crunt

M-a amagit noapte de noapte.

Credeam ca viata-mi va trimite

O alta fata pribegita

Dar tu esti tu, si ia aminte

La cat sunt de indragostita.

Eu plec cu sufletul-nainte

In marea vietii-nvolburata,

Caci fata ta mi-aduce aminte

De mostenirea mea curata.

Ma faci tot timpul sa traiesc

Mai mult decat stiam vreodata

Iar eu iubesc, si iar iubesc

Un suflet fara nici o pata.

Tu suflet drag, sa iei aminte

Ca drumul lung e cel mai greu;

Pe el, cel care vrea si simte,

Il vezi, si spui: "E doar al meu".

Cine esti?

Ma trec fiori de rea credinta

Genunchii mei se lasa-n jos

Incerc sa scap de suferinta,

Dar retraiesc tot ce a fost.

Credeam odata ca din umbre

Se poate observa lumina

Dar amintirile sunt sumbre

Mai poti indeparta ruina?

Incerci si lupti pentru o viata

In care totul e doar miere;

Credinta atarna de o ata

Iar sufletul ti-e trist si piere.

Mai treci o data pe la mine

Tu, dragoste nemuritoare.

Te vreau si cred s-acum in tine,

Nu-mi fi din nou asupritoare.

La cine cazi si rogi cu lacrimi,

Cand tu esti tot ce nu-ti doresti?

La cine vrei sa scapi de patimi,

Cand tu nu reusesti sa cresti?

Ma iarta viata pentru toate

Ce nu ti-am dat si n-am facut.

Tu vino iara si ma scoate

Din traiul asta surd si mut.

Lilith

Cosmaruri de mic copil

Transformate-n anamneze

Amintesc un schimb futil

Si se lupta sa creeze.

Amintiri dintr-un cavou

Loc de tinereti pierdute

Regasesc sfarsitul nou

Al  fericirilor cazute.

Iar ielele ne-mbratiseaza

Ne dau otrava lor cea dulce

Ne-aduna pasii din amiaza

Se tanguie la Sfanta Cruce.

Morminte cad infloritoare

Danseaza bufnite  pe ele,

Fierul racneste si moare

Lilith coboara dintre stele.

Am fost, suntem si vom fi

Creat-am viata din priviri

Plecat-am goi spre amintiri

Cerut-am Legii euforie

Pledat-am din apologie.

Esti firmamentul vietii mele

Mi-esti soare, luna, cer cu stele

Esti lege de nestapanit

Imi esti barbatul mult iubit.

Vom pribegi de plin amor

Voi suspina de al tau dor

Vom inmulti dragostea-n foc

Noi vom muta muntii din loc.



Schimbari

Ne  aflam in vremuri de rascruce. Pasim pe langa momentele care ne fac sa ne intrebam  ce ar mai trebui sa se intample, sau cum si cand, dar noi incepem intotdeauna cu raspunsurile, asa ca intrebarile nu mai au rost, ci doar moralitate.

            Viata ne impinge la fapte, nu este determinate de ele. Ne pune in fata ideilor de obisnuinta si supunere. Ne asigura totusi doza de schimbare a monotoniei si asta ca sa nu ne intristam ; sa nu avem timp sa ne intristam, dar noi nici nu mai stim de ce suntem tristi  si asta pentru ca mintea noastra este pe deplin stapanita de complicatiile rationarii, si anume, de ganduri.

            Renuntam la a mai simti vantul cand ne bate pe obraz; si nici nu ne mai uitam la stele ca sa ne uimim de perfectiunea lor firmamentala. Ieri am eliberat doua minute din incarcatul meu program care in fond inseamna pierderea timpului si l-am alocat privitului spre cer. In singurele doua minute pe care le-am alocat acestui lucru am zarit o stea cazatoare. Nu exista probabilitate care ar face ca eu sa vad in acea secunda atat de exacta minunea cereasca, exista doar faptul ca noi nu mai privim lucrurile frumoase si adevarate. Ne afundam in pseudo-griji, pseudo-ganduri si pseudo-probleme, toate in van. Ne afundam in desertaciune. Asadar, viata ne cere sa fim fericiti in timpuri triste. De ce? Pentru ca altfel suntem amenintati ca vom muri din cauza unei probabile depresii, sau mai rau, vom trai...

            Vremurile de rascruce in mijlocul carora ne aflam ar trebui sa ne dea de gandit si sa ne faca doritori sa stimulam schimbarile spirituale prin care suntem fortati sa trecem permanent.

            Schimbarile sunt prezente peste tot in jurul nostru: in natura, in oameni, in ganduri si ideologii, in credinte si ideologii, in credinte, dar mai ales in mintea si ochii nostrii. Omul nu este facut sa stagneze, asa cum nu este facut (de exemplu) sa stea singur. Si daca schimbarea ar putea fi benefica totul s-ar conecta mai puternic, insa ce se intampla atunci cand noi regresam? Ce se intampla  daca gandirea imi este sanatoasa , iar vorbele-mi bolnave? Unde renunta conexiunea a mai exista? Egaland cumva acest rationament cu cele de mai devreme as spune ca gandurile mele se ingusteaza, iar mintea mi se goleste. Inseamna oare asta ca mi-am pierdut indemanarea in a mai fi eu? Sau pur si simplu fac parte din oamenii care se pierd pe drumul desenat de ei insisi?

            Ducem noi oare un regim spiritual nesanatos, sau faptele determinate de viata si vremea pe care le traim sunt cele care poarta vina regresului nostru?

            Vremea schimbarilor va veni la un moment dat in viata fiecaruia, insa eu incerc sa ma rezum deocamdata la cele benefice pana nu va fi nevoie sa imi croiesc drumuri noi prin amalgamul de timpuri prezente.

Detinem discordie

Cu marul discordiei in mana

Plecam, iubite in viata

Zambim, s-o privire spana

Observa, gandeste, inhata.

Cu marul discordiei in mana

Cantam, iubite, ‘noptarea

 Dansam si credinta atarna

Absenta aduce scaparea.

Cu marul discordiei in mana

Ne plangem, iubite, de mila

Privirea fantasme aduna

Amor nu se aduce din sila.

Cu marul discordiei in mana

Creem, iubite, extaz

Iar eu cu privire pagana

Ma schimb pe acelasi macaz.

Cu marul discordiei in mana

Ne adoram, iubite, continuu

Fara tine sunt o lacuna

Fara mine devii promiscuu.

Esti mort

Esti mort iubitul meu, in vis,

Nu iti mai vad chipul aprins

Dar te mai vad in noapte dulce

Transformat in a mea cruce.

Esti mort precum o stea cazuta

Fecioara-n amintiri pierduta

Esti carte veche, ingalbenita

Esti vietate pripasita.

Esti mort iubitul meu, in vis,

Pe tine dragostea te-a stins

Ai devenit acum lumina

Vointa-mi tie se-nchina.

Esti mort si eu te plang tarziu

Esti mort si este tot ce stiu

Esti mort si inima-mi se frange

Mort esti, durere se rasfrange.

Esti mort iubitul meu, in vis,

Si totusi parca, din abis

 O luminita stravezie

Te arunca din a mea fobie.

Esti viu iubitul meu, in viata,

Deci n-a murit a mea speranta

Visat-am, drage, a ta moarte

Dormit-am in absurditate.

Salveaza

Salveaza-mi sufletul obscur

De spirit negru, ingandurat

Salveaza-al vietii opac tur

Intotdeauna amanat.

Salveaza azi, salveaza maine

Creeaza linii albe, line

Salveaza viata mea de caine

Tine-ma strans langa tine.

Salveaza tot ce-a mai ramas

Chiar de-i putin, chiar de-i stricat

Salveaza tot dintr-un corp tras

Chiar de-i stricat, chiar de-i ratat.

Salveaza amintiri frumoase

Din minti curate, indragostite

Salveaza intalniri prin case

De-amor si lacrimi pustiite.

Salveaza zambete aruncate

Spre ochi cuprinzatori, dar goi

Salveaza iubiri inselate

Spre oameni ce vor inapoi.

Salveaza-ma de-asa durere

Cum n-am simtit niciodata

Salveaza-ma de-atatea rele

Te voi salva si eu odata.

Ironie si barfa

Ironia pare o necesitate, iar barfa...o scapare... Necesitate pentru ca omul tinde sa se destinda prin jovialitate si amuzament; bineinteles ironia poate dezvolta rautate, insa presupun ca aici intervin valorile morale. Barfa imi pare o scapare a omului, o eroare pe care el o stapaneste ca o pedeapsa pentru defectele sale. O persoana care se pricepe la psihologie stie ca barfa se naste din frustrare personala. In traducere, daca un om are frustrari in legatura cu  el, indiferent daca sunt legate de aspect, inteligenta, trai, viata sociala, anumite situatii etc., incepe sa discute probleme altora. Vazand paiul din ochiul cuiva, nu mai vede barna din ochiul sau. Este clara diferenta dintre aceste doua manifestatii psihologice, insa ambele par sa fie nevoi. Parerea mea e ca ironia este arma omului inteligent. Spun asta pentru ca de obicei cand un om are facultati mintale mai dezvoltate decat media, are tendinta sa ridiculizeze, sa ironizeze pe aproapele sau. Un om este parca construit sa se mandreasca cu ce are, desi poate nu este bine, si asta il face sa se simta superior, deci, sa ironizeze pe altii, or ironia ar trebui folosita doar pentru a destinde atmosfera si pentru amuzament. Barfa este ,practic si teoretic, simpla frustrare si se manifesta prin vorbe rele spuse fara rol productiv. Voi da un exemplu: daca arunci de undeva de sus tot puful dintr-o perna, cand cobori jos mai poti aduna toate penele? Raspunsul e: cu siguranta, nu. Asa sunt si vorbele, oricat am incerca, nu mai putem recupera barfa, cuvintele rele spuse despre noi. Din motivul aceste barfa nu este cu nimic benefica, mai ales ca se naste din frustrare si rautate.

Aspiratii

Pe o suprafata plana, nu am nevoi, am doar dorinte. Imi creez situatii, niciodata "limita", insa ma descurc greu cu ele. Totul pare relativ si nu incerc sa stabilesc date intre stari. Dar dupa, am timp sa ma gandesc. Si imi dau seama ca nevoile exista. Ele nu dispar, doar isi muta orizonturile. In concluzie, am nevoi. Care sunt ele? Pot raspunde cu o grimasa, pentru ca raspunsul meu nu ar avea nici logica, nici coerenta. Si totusi am puterea sa exemplific spunand ca am nevoie de mine, am nevoie de tine, am nevoie de altii, am nevoie de ce nu am, am nevoie de credinta, am nevoie de realitate si apoi de vis, am nevoie sa cred ca pot face multe si apoi sa nu, am nevoie sa nu ma mai gandesc la atatea, am nevoie sa nu simt ce nu vreau, am nevoie sa iubesc lumea in care traiesc si am nevoie de valori morale si sentimente. Am luat-o pe scurtatura si am aratat o cale spre mine. Ceva ciudat; eu nu fac astfel de lucruri. Ma gandesc, apoi ma intreb, ma decid, dupa care neg si intr-un final tai totul si o iau de la capat. Caut motive fara sa vreau sa le gasesc, adresez intrebari fara sa vreau sa imi raspunda cineva, vad in umbre, aud in spatii si transced in tot ce nu sunt. Dar despre aspiratii trebuie sa vorbim, nu? Si o aspiratie nu este o nevoie. Se presupune ca trebuie sa raspund dialogului retoric, sau nu; Dar nu vreau pentru ca nu am chef de stari deformate de ganduri; vreau esente pure care sa creeze circumstantele aspiratiei mele.Si da! Am doar una. Aspir la a ajunge cum trebuie, nu cum vreau, nu cum sunt vruta, ci la cum trebuie. Nu imi sunt impuse limite si nu imi creez tipare pentru ca nu am o minte snoaba, dar valorile morale exista si sunt puteri mult prea mari pentru ca pixul meu sa le inteleaga. Structurez tot ce se poate in speranta ca totul va lua intorsatura dorita si totusi nu vad daca drumul continuat este chiar cel cu pricina. Vad in umbre, am mai spus; repet doar pentru ca firele conectate acolo unde nu trebuie nu aduc decat ce exista si pana acum. Ar trebui sa inteleg ce se intampla in jurul meu pentru ca este timpul, insa eu incep sa rad, ochii mi se dau peste cap si gingiile nu inceteaza din a se arata. Vezi? Am o aspiratie: sa fiu cum trebuie. Nevoi am multe, dorinte nenumarate insa o singura aspiratie. Numaratorile mele se schimba odata cu varfurile noi de iarba; urca si scad ca un fir de praf paros intr-o oaza de placere si nu stau locului pentru ca nu am de ce. Motivele doar eu le caut, intrebarile doar eu le pun, doar eu omor ganduri cu ochii mei roz si doar eu pipai raze de punctualitate. Fac un memorandum in stilul mercenar si nu ma gandesc la consecinte, cel mai probabil pentru ca nu se materializeaza in trecutul viitor. Aduc pe masa decenii si nuante neologice si vad linii selenare acolo unde nu exista. Indiferentismul meu doare, dar asta e placerea mea; in concluzie, eu fac ce fac pentru ca e ce imi doresc si fac ce fac numai pentru ca pot.

Argumentare

"Dragostea e formata din contrarii care insa nu se pot desparti si care traiesc intr-o lupta permanenta cu ele insele si cu celelalte. Ca niste planete ale ciudatului, sistem solar al pasiunilor, aceste contrarii se rotesc in jurul unui soare mic. Un soare la randul lui dublu- cuplul. In dragoste totul e 2 si totul tinde sa fie 1."

Octavio Paz- "Dubla flacara"

Asertiunea lui Paz imi pare adevarata prin simplul fapt ca dragostea este ceva incert, nepalpabil, care tine umanitatea pe ganduri inca de la inceputurile ei. Niciodata nu se vor gasi raspunsuri la toate intrebarile gandite, astfel se creeaza contrarii, insa cand acestea ating tema dragostei totul se transforma in simpla nevoie de a iubi, a fi iubit si de a fi in preajma iubirii. Nimic nu mai conteaza cand contrariatii sunt indragostiti; ei nu se cearta, se iubesc. Totul tinde sa fie 1, desi pentru o relatie e nevoie de 2 tocmai pentru nevoia de a avea langa tine pe cineva. Omul nu este facut sa nu iubeasca, iar Octavio Paz exprima asta foarte bine si clar. Cosmosul asociat cu maretia sentimentului exprima perfect valoarea unui cuplu care are parte de dragoste. Omul creste iubindu-si mama, apoi adolescenta intalnita la film si termina prin a-si iubi sotia cu care imbatraneste; omul iubeste pentru ca traieste, dar traieste pentru ca iubeste.

Eu vad, deci scriu

Eu vad lumea altfel. Vad o lumina care cade pe o patura leganata de vant, ca licureste altfel prin iarba decat altii. Vad cum cresc copacii langa mine si cum iarba se micsoreaza de la frig. Vad oameni ce par grabiti care merg mai ciudat decat cum o vad altii. Vad diferit, deci scriu. Daca trec pe langa o tufa cu trandafiri imi vin in minte cuvinte si ma gandesc ce as vrea sa scriu despre ea. Vad un subiect de scris in fiecare figura umana si in fiecare fir de praf ce zboara pe langa tamplele mele. Fotografiez cu ochii mintii tot ce alt om nu poate. Inspiratia mea nu se termina, doar ia pauze. Inspiratia mea canta in culori si aude in spatii. Nu vad forme diferite, doar ochii mei sunt diferiti. Fac conexiunile altfel, mai fara logica, dar cu mai mult inteles. Folosesc psihologia ca sa sar coarda mai bine si sa nu ma mai ranesc cand pictez cu fulgi de nea topiti.  Daca totul pare ca ia o anvergura ciudata, atunci s-a facut undeva o greseala. O greseala ciudata pentru ca nu s-a dat nici o comanda de undeva de jos. Eu vad dar nu inventez viziuni; doar reactionez intr-un mod elegant, individual si filozofic. Astfel cand sunt privita lung de ochi scrutatori si pasnici, nu incep sa numar clipe de tortura psihica groteasca, eu incep sa stralucesc ca un licurici, dupa care ma sting. Ma sting pentru ca agentii mei chimici nu mai vor sa functioneze in conditiile in care nimic nu mai are continuitate, logica, sau persuasism. Si daca concluzia este ca visez cifre care alearga spre litere croite in aur nu inseamna ca daca vad nu trebuie sa am reactii finite. Eu vad, deci scriu.

Frig

Un fir de frig imi intra in vene

Si ma inunda usor, usor,

Astept sa treaca si dup-o vreme,

Ma simt departe, simt ca zbor.

Un fir de frig se leaga bine

Si face noduri in al meu par,

Se vad prin aparitii fine

Creatii fara de astampar.

Un fir de frig face abuz

De tot ce reprezint acum

Si baga adrenalina-n uz

Acum apare un tot mai bun.

Un fir de frig

Manipuleaza

Incep sa strig,

Si inceteaza.

Odata

Am invatat ca odata ce te obisnuiesti cu el , zgomotul devine parte din linistea vietii noastre. Eu  m-am obisnuit repede cu zgomotul; cel de masini, de voci, cel facut de ceasul ticaitor si cel din mintea si sufletul meu. Pe cel din urma il mai aud din cand in cand. Vine surd si ma mai trezeste din visare si ma atentioneaza ca inca mai exista. Asta e bine. Pana la urma asa imi dau seama ca mai am un suflet. Zgomotul meu a inceput cand eu eram inca mica si inconstienta fata de mine. Pe atunci se simtea ca bucurie, si energie, si ploaie calduta de vara. Acum e o placa zgariata, care ma trezeste noaptea din somn. Si e totusi acelasi sunet mut si acelasi zgomot, deranjant de multe ori. Pe parcurs zgomotul a devenit ceva suplimentar si complementar vietii mele. Ma deranja, ma enerva si se serpuia cu mare atentie pe langa nervii mei intinsi la maxim dar era ceva necesar. Omul nu e facut sa traiasca in liniste si singuratate, ci mai degraba ar suporta un ticait de neauzit decat o liniste asurzitoare. Daca fac putina liniste si imi calmez starile de neconceput, inca mai aud ceva. Ceva amuzant, ca o simfonie a vremurilor care ma scutura de neglijente si complicatii, imi seaca logica si apoi ma drogheaza cu tot felul de farmece. Este placut sa auzi si mai ales sa crezi in ceea ce auzi, atunci cand sunetele sunt chiar in interiorul tau.

Tramvai

Calatoream intr-o zi cu un tramvai. Langa mine se afla un batranel scund, incaruntit si supt. Avea o barba gri ce parea rasa de un aparat vechi, uzat care zgarie pielea. Mi-a atras atentia acest omusor cu ganduri veterane, cu pometi proeminenti din cauza pielii supte si lasate si cu privire indreptata cait spre jumatatea goala a unui pahar. Am mai observat si cum era imbracat... Purta o palarie si un palton, probabil mai vechi decat mine , amandoua de piele. Ce este mai stresant pentru mine e un lucrusor pe care l-am sesizat : de la palaria omului, pana la palton se facea  prezenta o minuscula, subtire, nelalocul ei panza de paianjen. Mai departe, pe spatele omului, umbla agitata, o gaza; un gandacel mic,mic. Am ramas crispata si raman si acum cand imi amintesc. Ce fel de mos era mosul acela? Ma gandesc la esenta sa ca la un calator atemporal, o esenta retrospectiva cu angoase si palete de culori insesizabile. Ma gandesc si azi la el ca la o mare de singuratate si suferinta si pana la urma cred deliberat ca nu el, ci viata lui este culpabila. Prin el am vizualizat cateva seri luciferice trecute dar neobservate. Si cum ar putea un om ca el sa fie fericit cand a vazut in viata prea mult, anii au trecut si acum se plimba cu o panza  de paianjen prinsa fluturand de spatele lui? Eu sunt acum inconjurata de un perete alb, crapat in linii fine din care se aud amintiri, vorbe, strigate si rasete. La baza peretelui e muschi verde plouat de roua si imi place sa il privesc pentru ca pare proaspat desi e vechi. Mai sunt prin preajma si furnicute si gazulite. Nu ma baga in seama iar eu nu le deranjez; doar le observ si imi amintesc de mosul din tramvai...